Opinii personale

Suveraniste în blugi supraelastici și ii. Suveraniste cu iPhone, făcându-și selfie. Suveraniste care apără tradiția cu ruj pe buze și telefonul pe modul portret. Suveraniste la proteste, în gerul de afară. Aceleași „femei puternice și independente” de pe Facebook, cu texte scrise în genuri literare moderne: manifest, poem, revoltă cu emoji. Suveranistele în blugi și cămăși, suveraniste și iar suveraniste. Suveraniste blonde, suveraniste roșcate, suveraniste de toate felurile. Suveraniste în colanți negri și pufoaice, prin zăpadă. Femei dace frumoase, cu semnal 5G la telefon. Înainte mă uitam după femei autointitulate „pocăite”, tinere, în ținute clasice: fustă și cămașă, fustă și bluză. Acum? Suveraniste. Unde o fi școala de suveranism? Și ce trebuie să faci ca să fii primit în rândurile lor? Adeverință de dac? Blugi obligatorii?

  Dacii sălbatici, în piei de oi, cu steagul lor cu cap de lup fluturat în aer. Uniți. Și, undeva deasupra, acvila romană — civilizația, ordinea, imperiul. Ce imperiu? U.E.! Ce daci? Ce acvilă romană? Dacii de azi poartă blugi luați din bazar, treninguri și adidași. Au semnal 5G la telefon și cont de Facebook. Majoritatea nu mai trăiesc în munți, ci între blocuri, cârciumi și trotuare. Mitul rămâne, realitatea s-a schimbat. Astăzi, „industria calului” se traduce astfel: cai înhămați la căruțe cu roți de automobil. Plus bere „strămoșească” și mici oferiți de partid la sărbători naționale. Nu e istorie, e ritual politic. Dacii sunt liberi. Mulți, dar risipiți. Vor un conducător de-al lor. Nu vor un intelectual școlit la Paris, care vorbește rar și abstract. Nu — omul „Ocultei Mondiale”. Vor un om recognoscibil. Mai degrabă un inginer agronom, cu studii făcute aici, care știe pământul, recoltele, solul, îngrășămintele naturale. Sau un conducător coborât direct din tribună, șef de gale...

Dacii în blugi, cu smartphone, urlă pe Facebook jignind președintele, numindu-l „Mucușor" sau „autist". Îl coboară. Îl trag sub ei, ca să nu mai fie nevoie să urce ei nicăieri. Asta nu e critică politică, e degradare simbolică. Nu e vorba de idei, ci de apartenență. Cine e „de-al nostru" și cine nu. Nicușor? Vina lui de a fi „intelectual"... Nu l-au văzut strigând, nu l-au văzut transpirând, nu le-a vorbit despre glie, despre cai, despre pământ. Nu e recognoscibil. Nu e de-al lor. În schimb, domnul Georgescu e inginer agronom. Știe pământul, știe calul, știe sapa. L-au văzut la lopată. Vorbește pe limba celor care trăiesc jos, aproape de sol. Domnul Simion vine din stadion, din galerie: fizionomia, vocea, postura – toate sunt ușor de recunoscut. Par aproape. Par familiare. E „de-al nostru"! Aici intervine și „industria calului". Caii, căruțele cu roți de Dacie, glia. Chiar și cei care au doar biciclete visează la calul lor, la căruța lor. Calul e mai mult ...

 Noaptea, înainte să adorm, mintea începe să scuipe imagini. Industria calului. Ce dracu’ mai e și asta? Cai obosiți, căruțe cu roți de Dacia, cutii ca niște coșciuge ambulante. În ele se cară ceva. Mereu ceva. Gunoi de grajd, nisip, pietriș, o butelie, o viață ieftină. Secolul 21, dar roțile sunt din anii ’90. Dacii. Iar dacii. Mii, zeci de mii. Daci liberi, daci supărați, daci cu steaguri. Un domn al dacilor, obligatoriu în nădragi roșii, cu voce gravă și autobuze închiriate. Daci duși la proteste și înghesuiți ca vitele. Costume populare, blugi, telefoane scumpe în buzunar. Circ. iPhone 15. Smartphone-uri subțiri. Viteza! McDonald’s, ecrane mari, plasme pe pereți, mașini electrice care nu scot niciun sunet. Și lângă ele, caii. Caii trag căruțe cu roți de automobil, hrăniți pe timp de iarna cu fân galben - cenușiu. Vacile se întorc seara singure, cu ugerele grele. Miros de balegă proaspătă. Adevărul nespălat. Sate uitate. Case părăsite, ferestre cenușii. Oameni plecați. Milioane ...

  Industria calului nu a dispărut. În România, ea coexistă liniștit cu tehnologia de vârf. Pe aceleași drumuri asfaltate vezi, uneori la câțiva metri distanță, căruțe trase de cai, sprijinite pe roți de Dacie veche, și automobile electrice sau hibride, produse în țări considerate vârful civilizației. Este România contrastelor, o țară care merge simultan în două epoci. Peisajul confirmă această ruptură. Biserici ortodoxe cu turle boltite stau față în față cu cârciumi de sat, în fața cărora sunt „parcate” biciclete Tohan și căruțe. Aici nu e folclor, ci viață cotidiană. Românii de jos trăiesc încă în ritmul pământului. Cu capre, oi, vaci sau cai, muncesc glia cu sapa, sub soarele necruțător, pentru a-și câștiga existența. În același timp, prin anumite municipii, elitele lucrează în clădiri cu fațade din sticlă, în spații climatizate, separate aproape ermetic de restul țării. Contrastul devine brutal de vizual. Automobile de lux și avioane private pentru cei de sus. Căruțe asamblate d...

 Hai să scriu o variantă rectificată a ceea ce am mai scris azi o data:  Asist la prăbușirea unei figuri publice — un medic psihiatru, un om a cărui profesie este, prin definiție, vindecarea minții și oferirea echilibrului. Contrastul este violent. Într-o parte a ecranului avem imaginea pe care o știam cu toții: medicul sub lumina caldă a reflectoarelor din studiourile TV, vocea calmă care diseca traume, autoritatea care inspira încredere deplină. „Îngerul de lumină” care salvează. În cealaltă parte, avem bezna unei străzi, unde același om este flancat de doi polițiști, cu mâinile prinse în cătușe. Trecerea de la „expert” la „șarlatan” s-a făcut relativ rapid. Imaginile cu mascații intrând, cu armele la ochi, în intimitatea unei locuințe par o sentință vizuală. Pare că, în era informației instantanee, dreptul la imagine este primul sacrificat. Expunerea lui încătușat, umilit în fața unei lumi întregi, pare să aibă legătură cu o pedepsire simbolică a celui care a îndrăznit să s...

  Avem „cultura calului” în sânge și nu ne sfiim să o scoatem la paradă chiar și pe asfaltul municipiilor. E o imagine suprarealistă, pe care o văd des: căruțe arhaice, dar „dotate” cu roți de automobil — un hibrid între secolul al XIX-lea și epoca consumului. Această imagine este, de fapt, metafora perfectă pentru electoratul de astăzi: oameni prinși între lumi, care caută un sens în modernitate, dar cu sufletul rămas la drumul bătătorit de copite. În acest peisaj apar „domniile lor”, profesioniștii spectacolului: domnul Georgescu și domnul Simion. Ei nu vorbesc din cărți, ci din instinct. Sunt pe placul maselor pentru că dețin secretul suprem al succesului: arta vrăjelii captivante. Știu să modeleze atenția unor pături sociale care nu caută analize economice reci, ci „poveste”. Interesantă este și figura lui Crin Antonescu. Zece ani de tăcere… o fi fost o asceză, un antrenament în umbră sau pur și simplu o conservare a resurselor? Spre deosebire de românul de rând, ac...

  O personalitate publică, un medic psihiatru cunoscut, a fost audiat (probabil la o secție de poliție — nu știu exact, nu mă pricep), deoarece și-ar fi înșelat clientele… sau pacientele. În mediul online se scrie că este acuzat de viol și înșelătorie. Apare o înregistrare cu mascați, cu arma la ochi, însoțiți de polițiști, intrând în locuința sa. Totul, noaptea. Tot noaptea apare și fotografia cu el, flancat de doi agenți de poliție, pe stradă, încătușat. Este expus astfel în mediul online: în întuneric, pe stradă, cu cătușe, între doi oameni ai legii în uniformă. Medicul, autoritatea, omul care inspira încredere devine „șarlatan” după niște declarații ale unor paciente — așa înțeleg eu. De la lumina reflectoarelor se trece la întuneric. De la înger de lumină, la imaginea inversată. O cădere. O cădere de undeva de sus, de unde puțini oameni pot ajunge. Prezumție de nevinovăție? Expunere încătușat. O umilință publică. Să fii arătat ca răufăcător, fotografiat între polițiști, cu mâi...

Acum 20 de ani nu aveam informația de-a gata pe telefonul mobil. Nu, o căutai altfel! Te uitai la televizor, la documentare, te duceai la biblioteca publică locală și împrumutai cărți. Totul era diferit! Să scrii fără ajutorul inteligenței artificiale era cu totul altceva. Cum era? Documentare pe Discovery Channel, cărți, jurnal intim dacă doreai să scrii. Nimic din ce avem azi: nici Facebook, nici blog, nici inteligență artificială. Ziare în format fizic! Muzică la radio... Elevii nu erau aduși de părinți dimineața la școală sau la liceu cu mașina personală. Politicienii nu erau atât de vocali în mediul online.

 Mergeam pe stradă, pe trotuar, și văd un adevărat boier, cu haină de blană și cu o căciulă neagră de blană pe cap — ca cele purtate de cei care îmbracă portul tradițional țărănesc la diferite ocazii. În autoturismul său 4×4, mare, înalt, făcut să iasă în evidență oriunde. Căciula lui de blană de miel neagră mă impresionează. Individul să tot aibă vreo 80 de ani. Probabil se duce la o înmormântare, i-o fi murit vreun coleg. Și vrea ca „lumea” să-l țină minte și pe el așa: la 80 de ani, cu cojocul pe el, cu o căciulă ca de dac pe cap. E destul de impunător, înalt, stă drept. Conduce, e la volan. Lumea? Care lume? O comunitate restrânsă de oameni. Restul? Ieri am făcut fotografii la câini maidanezi, trotuare cocoșate de rădăcinile copacilor, adâncituri în asfalt pline de apă. Restul? Drumuri pline de noroi. Șanțuri pentru instalații săpate în ianuarie, pe ploaie măruntă. Cel puțin așa e pe unde am umblat eu.

  Am văzut pe Facebook, pe o pagină de fitness, o femeie cu adevărat puternică. Nu, nu vorbesc de eroina de 40+ care se fotografiază lângă un ghiveci cu plantă de apartament pe care a mutat-o singură și anunță triumfător: "Cine zice că femeile nu pot face ce fac bărbații?!" Nu vorbesc nici de cele care comentează sub știri de construcții: "Păi și eu aș putea să asfaltez străzi! Și eu aș putea să car saci de ciment! Și eu aș putea să fiu zidăriță!" – dar când trebuie să ducă gunoiul la tomberon, cheamă vecinul. Nu! Tipa asta e altceva. Se duce la sală. Ia o halteră cu patru discuri pe care scrie "10 kg" – pusă pe două cutii de lemn, ca nu cumva să fie prea jos și să pierdem din spectacol. Face îndreptări cu ea. Adică peste 40 de kilograme (că mai are și bara câteva kile). Este albă, suplu-musculoasă, îmbrăcată în maiou și pantaloni scurți. Încălțată cu adidași de performanță, nu cu papucii de casă în care "teoretic aș putea și eu". Părul prins în ...

 27 februarie 2026— Stau și privesc un „spectacol” care îmi provoacă lehamite. Încerc să explic de ce. Pe Facebook circulă o înregistrare frapantă prin contrastul pe care îl produce: un medic psihiatru, personalitate publică, cunoscut ca profesionist al sănătății mintale și ca apărător al persoanelor vulnerabile, devine subiectul unei intervenții în forță a autorităților. Poliția pătrunde pe proprietatea sa însoțită de trupe speciale, cu armele la nivelul ochilor, într-o acțiune desfășurată pe timp de noapte și filmată pentru mass-media. Vizual și simbolic, intervenția sugerează un grad ridicat de pericol, ca și cum persoana vizată ar putea opune rezistență armată. Ajung chiar să mi-l imaginez transformat într-un personaj de film de acțiune — în locul lui Bruce Willis din "Greu de ucis", cu pistolul în mâini, în maiou alb și blugi, rostogolindu-se din poziție ghemuită ca să se apere de gloanțe. O scenă absurdă, desprinsă din cinema, nu din realitate. Și totuși vorbim despre u...

 Cartea presupune să-ți imaginezi persoane, locuri etc. — deci o activitate psihică destul de complexă. În schimb, la televizor primești totul de-a gata. La televizor vezi ce vor „marii acestei lumi" și înghiți ceea ce ți se oferă. Știri serioase, emisiuni de divertisment, filme de acțiune, desene animate — toate amestecate, fragmente. Ai încotro? E dependență: nevoia de a-ți umple timpul din plictiseală. Zici că te odihnești după muncă, că te refaci… Îhm! Aveam telecomandă și schimbam posturile, cel mai adesea fără să găsesc nimic care să mă intereseze în mod deosebit. Mă enervam. Ce igienă mentală? Ceva asemănător cu scroll-ul pe telefon din prezent. Aveam zeci de canale, românești și străine. Din când în când prindeam câte un film bun, de regulă adaptări după romane celebre. Citisem și unele romane clasice — ecranizările mă atrăgeau, mă interesau. Dar asta era raritate. Restul? Îmi umplușem mintea cu mizerii, cu informații inutile: melodii, scene din filme și desene animate; re...

 Aflu din spațiul online că niște puști au ucis alt puști, l-au și îngropat. Asta la noi, în România. Păi? Tom și Jerry! Desene animate cu bombe care explodează și personajele ies doar puțin înegrite și amețite din explozie, dar vii. În care unii copii învață că e ok să bați pe alții, să-i umilești, să te scălâbi. Pline de agresivitate, de lovituri cu zgomot. Părinții n-au timp să se ocupe de ei, îi lasă să se uite la tot felul de astfel de „desene” — „desene” care le modelează puțin comportamentul... sau mai mult. Și eu am fost la fel: am crescut cu televizorul în camera în care învățam și dormeam, cu desene animate cu Tom și Jerry, X-Men, Spider-Man. "Cat  woman", cu forme de supermodel — buna de pus să defileze pe o scenă, prezentând diverse ținute la modă. Desene cu Conan, aventurierul barbar, simbol al forței masculine. Conan cu sabia omorând reptilieni. Batman — justițiarul nopții: om de știință, aristocrat, expert în arte marțiale... Arhetipuri! Și violență: lovituri, ...

 Nu prea puteam să dorm. Mă culcam târziu și mă uitam la tot felul de filme, fără sonor, ca să nu o deranjez pe sora- mea. Apoi mă trezeam dimineața, devreme. Mergeam la baie, mă spălam pe față cu apă rece, mâncam pâine graham și beam cafea. Îmi verificam rapid orarul, puneam cărțile și caietele în rucsac, mă îmbrăcam, mă încălțam și plecam. Mă grăbeam. Mă întâlneam cu alți colegi și discutam cu ei în drum spre liceu. Cum era? Dimineți geroase de iarnă. Acum doar scriu cum îmi amintesc. Ce făceam în restul timpului liber? Nu mai știu exact. Poate citeam literatură science-fiction. Făceam în jur de 100–150 de flotări pe zi. Nu exista Facebook. Nu auzisem de cuvântul „blog”. Exista însă biblioteca municipală — de acolo împrumutam cărți. Nu aveam Kaufland în localitate, nici Lidl. Toate astea au apărut mai târziu.

 București – clădiri scumpe, mașini de lux. Dar și ce are societatea mai trist și mai respingător. Uneori îmi amintesc de el, de aglomerația de la metrou. De Gara de Nord, de boschetarii de acolo. Apoi de magazinele mari, cu pereți exteriori de sticlă, cu articole vestimentare de la firme recunoscute internațional. Contrast! Lux și sărăcie. Mașini de zeci de mii de euro și boschetari bolnavi cu pungi de prenandez. Apoi clădiri care erau gata să se transforme în moloz și praf la primul mare cutremur, dar și blocuri multe cu zece etaje, blocuri solide. Și case, și parcuri verzi, mari, cu oameni tineri care făceau jogging. Șosele late, cu patru benzi, bine asfaltate. Și apoi să mă întorc, să revăd Moreniul, înconjurat de dealuri împădurite... Hm! Cum era? Nu știu! Vedeam din mers, din microbuz: case, sedii ale primăriilor, monumente, biserici, pasarele pe șoseaua ce leagă Ploieștiul de București. Apoi un aeroport, un spațiu uriaș plin de mașini expuse pentru vânzare. Apoi intram în Bu...

 În spitalele mici de provincie apare frecvent figura medicului care evită sistematic asumarea cazurilor ce țin strict de specialitatea sa. Consultul se reduce la o examinare sumară, urmată de prescripții medicamentoase și de recomandări verbale de a merge ‘în altă parte’, de regulă la centre universitare, invocând lipsa condițiilor locale. Interesant este că aceste trimiteri nu sunt oficiale, nu sunt însoțite de un plan medical clar și nu sunt consemnate coerent în documente. Pacientul pleacă cu senzația că problema lui există, dar nu aparține nimănui.

  Mi se face scârbă când, odată cu venirea gerului și a zăpezii, politicienii par brusc să-și aducă aminte de cei fără adăpost. În timp ce se irosesc sume imense pe stadioane și „parcuri verzi” — spații frumoase, dar adesea neproductive — există oameni pentru care iarna înseamnă lupta pentru supraviețuire. Când temperaturile scad, ei ajung sau sunt aduși degerați la UPU, iar autoritățile — parcă dintr-odată — se mobilizează. Până atunci însă, mulți dintre acești oameni nu contau în agenda publică. Aleșii erau preocupați de fonduri pentru proiecte spectaculoase, de alocări la instituții sau de imagine urbană; iar cei care mureau pe străzi, cei care mâncau cu mâinile nespălate din lipsă de apă potabilă, cei care aveau doar hainele de pe ei, erau pe dinafară. Abia când sosește gerul, problema devine vizibilă — și urgentă.

 Indiferența din unele U.P.U.-uri.  Ai o problemă acută, te doare, nu cedează la antialgice, te duci la Urgențe, ești tratat cu superficialitate și trimis acasă. Sau aștepți 6 ore, sau mai mult, până când te saturi, cu durere. Se învață, cândva, la școală, că sănătatea e cel mai de preț lucru... Câți  bagau asta la cap? A murit un tânăr, de vreo treizeci și ceva de ani, după ce s-a prezentat la U.P.U. cu dureri în piept. A fost tratat sumar și trimis acasă; a murit. A lăsat în urmă o soție îndoliată și doi copii. Cine răspunde pentru asta? Nu știm. Probabil că vina se diluează, vinovații rămân în sistem. Nu e primul, nu va fi nici ultimul. Cât contezi tu, ca om, ca și contribuabil, pentru sistem? Ești bun să lucrezi, să cotizezi... Pentru cine? Pentru salariile celor care te ignoră când ești pe moarte? La privat, contractul de muncă de regulă nu te ferește de epuizare... La stat? Probabil nici acolo. Doar pe unii — mai „șmecheri”. Sau mai „șmechere”. Pacientul „joacă teat...

 Secolul XXI… Cum e? Nu știu. Dispar încet căruțele cu roți de automobil. Nu mai văd cai prin localitate la fel de des ca în copilărie. Pe câmp nu cred că mai sunt copii cu sănii. E altfel decât acum 25–30 de ani. Ce s-a schimbat? Mentalitatea? Habar n-am. Nu-mi dau seama exact. Acum avem telefoane cu ecrane tactile, „internet în fiecare casă”. Și înainte? Înainte păstrai amintirile în memorie, nu pe telefon. Caii… Puterea calului, combinată cu munca omului, ținea gospodăria. Acum? Kaufland și Lidl ne asigură mâncarea. Iarna era frig și atunci, ca și acum. Era zăpadă, ca și acum. Era cu pâine albă, ouă prăjite, parizer ieftin. Cu margarină Delma, margarină Linco. Cu cappuccino în loc de cafea, cel puțin în cazul meu. Era cu drumuri prin zăpadă până la școală, până la bunici. Cu crenvurști, cu pastă de tomate. Cum era? Habar n-am ce să zic. Scriu ca să mă aflu în treabă — sau poate ca să-mi amintesc. Acum? Mașini electrice. Ferestre din PVC și aluminiu, blocuri placate cu materiale ...

 Copil fiind, mă luase mătușa mea și mă plimbase cu sania pe o distanță lungă. Eram încălțat cu cizme de cauciuc, cu două perechi de șosete groase, și totuși îmi înghețaseră labele picioarelor. Nu țin minte dacă mă văitam sau nu. Nu mai știu. Totul era alb. Stăteam pe sanie și priveam: drumul, casele, liceul… Or fi fost și mașini, autobuzele de atunci, Dacii 1300. Când am ajuns înapoi acasă, la bloc, mama s-a speriat puțin. A încălzit repede o cratiță mare cu apă, a încropit-o într-un lighean, a pus un pumn de sare în ea și m-a pus să-mi vâr picioarele în apa fierbinte. Venisem cu ele amorțite de la gerul de afară. Nu știu dacă mi-au mai înghețat vreodată picioarele ca atunci. Mătușa mea nu și-a dat seama. Dar eu țin minte ziua aceea după trei decenii. Mi-am amintit-o acum, când am văzut pe Facebook oameni ajunși la spitale sau în adăposturi sociale din cauza frigului. Tocmai de aceea mi-a revenit în minte acea zi: amorțeala picioarelor, durerea resimțită...

 Am ascultat o poveste pentru copii, teatru radiofonic, cu un pitic cu mutră de om inteligent, cu niște pantaloni roșii fermecați. Un pitic caraghios care le sucește mințile tuturor, un pitic vrăjit... Parcă povestea se numește „Piticuț”, nu mai știu, nu am reținut. A scris-o un tip, Hoffmann, care nu prea le avea cu poveștile; el se ocupa mai mult de muzică încercând să devină compozitor.  Ei, piticul ăsta nu era pitic de pădure, nici pitic ca cei din „Albă ca Zăpada” — era un pitic protejat de o forță tainică, de forțe politice. Se vorbește, în poveste, despre o mituire colosală a populației, despre conspirații împotriva piticului, despre zâne și un vrăjitor ajuns ministru. Nu am înțeles bine... Cică erau oameni dispuși să facă și să spună orice pentru bani, să-l laude pe pitic. Și piticul urcă pe scara socială cu ajutorul forței tainice, printr-o vrajă... Mă rog, mi-a plăcut că are zâne, că are vrăjitor cu bagheta magică și oglindă fermecată. Ador poveștile astea cu zâne. C...

 Bucșani! Iarna, pustiu, cenușiu, ciori care croncane. Ciori multe! Ciori pe stâlpi, ciori pe firele întinse între stâlpi curent, ciori zburând. Altceva? Femei bătrâne, supraponderale, pe biciclete vechi, Tohan. Case mici, fără etaj, înghesuite. Sărăcie, cer acoperit de pătură de nori alb-cenușii, ger, păsări negre care croncane. Totul trist, deprimant, în nuanțe gri. Un gard gri de beton, din plăci, un drum pustiu asfaltat care duce spre nicăieri, un câmp arabil acoperit cu strat subțire de zăpadă — asta-mi amintesc, asta am reținut. Poate memoria mea completează ce lipsește, adică inventează ceva ce nu era. Nu mai știu, scriu ce-mi amintesc. Niște imagini, niște reprezentări, „schițe” stocate în mintea mea. Ce căutam la Bucșani? Spitalul de psihiatrie. Aveam o rudă internată acolo. Urâtă localitate iarna! Nu știu cum arată acum, atunci... Atunci te făcea să meditezi la inutilitatea vieții. „Greața” lui Sartre îmi pare o glumă, la fel și „angoasele” lui. Îmi amintesc că umblau niș...

 Eram copil și umblam după oi și capre pe coclauri cu iarbă, pruni și stejari bătrâni. Liniște, soare, un băț de corn făcut de tataie în mână — singura mea armă împotriva șerpilor imaginari și a țapului. Țapul era o apariție: se ridica în două picioare, se înălța ca un om și venea pieziș spre bunicul, cu capul într-o parte, ca Satana pregătit de atac. Bunicu’ îl vedea, întorcea toporul invers și-i dădea cu coada fix între coarne. După aceea, îl blestema și-l amenința că-l jupoaie de piele. Probabil îl și durea capul pe bietul dobitoc; lovitura îl mai cumințea. Zilele erau un cerc: arșiță, ploaie, învârtit pe dealuri ca Moise prin pustie. Și apoi mulsul caprelor, mirosul lor lipit de tine — cum să mai intri între oameni așa? Oile erau blânde. Caprele, în schimb, cu coada pe sus... Se cățărau în pruni, în arbuști, în orice puteau. Îmi păreau ca femeile alea mândre și proaste: parfum greu și gălăgie. Bunicul avea și porc. Trebuia curățat la el, altă distracție. Când îi dădea borhot ca...

 Când a apărut televiziunea prin cablu, prin clasa a doua, s-a deschis altă lume: nu adventiste în ținută business, ci Julia Roberts și Angelina Jolie; nu frați la costum, ci Richard Gere și Brad Pitt; nu sorcove din cartier, ci femei ca în reviste. Pe ecran, masculi alfa, buni la dat cu pumnul — Jackie Chan, Van Damme. La noi, sondori beți în tricouri sloiase, mahoarcă, bere ieftină. Nu existau „mentori”, doar bărbați rupți de muncă și femei chinuite care cărau butelii sau lucrau în confecții. Între un VHS cu „Frumoasa și Bestia” și „Alba ca Zăpada”, realitatea rămânea aceeași: Ionii și Mariile de la Schelă, de la fabrică, de prin hale reci din periferie. Apoi ieșeai afară și vedeai „Mica Italie”: blocuri cenușii, fără acoperiș, pereți pătați de igrasie, de negreală, betoane reci; ghene metalice pline gunoi, pungi, cartoane; câini maidanezi, șobolani de beci, căruțe cu roți de Dacia 1300 trase de cai slabi și obosiți. Oameni săraci scormoneau prin gunoaie ca și maidanezii.  L...

 Ma duc iarna, pe câmp, noaptea. Cu cizme în picioare și botoși. Asta cândva, demult. Așa mă duceam atunci... Nu știu ce-mi urlasera. Se putea! Puteam. Cum era? Am amintirea vie a zăpezii, noaptea. A câmpului acoperit de zăpadă. Acum? Acum e altfel. Și totuși m-am mai dus acum doi ani, ziua, să fac fotografii, tot pe un câmp, cu telefonul și aparatul foto. Am făcut fotografii într-o pădure înzăpezită, la un ciulin cu zăpadă pe el, pe un câmp pustiu, la sonde pe câmp alb. Am prins, în diferite cadre, câmpul neted, suprafața plană, cu fân necosit, acoperit cu zăpadă. Apoi sonde, o pădure în care trunchiurile și crengile negre ale stejarilor contrastează cu restul fondului, cu albul. Cum a fost? Frig. A mers și așa, nu am stricat în ger nici telefonul (unul pe care-l folosesc doar pentru fotografii), nici aparatul foto. Pozele le-am salvat pe urmă pe alte dispozitive, le-am postat pe Facebook pentru prieteni, pe Threads.... Iarna, pe câmpuri înzăpezite, în cizme de cauciuc. Așa am înv...

 Sărbătoare. Ger de crapă pietrele. Bunica-mea se pregătește să plece la biserică. Și eu? Mă ia și pe mine. Zăpadă, cer albastru curat, senin. Merg cu ea pe drumul pavat cu pietre cubice, printre două șiruri de case. Case vechi, majoritatea construite înainte să mă nasc eu. Mă uit la ele: case fără etaj, cu tablă sau țiglă pe acoperiș. Cu grădini, cu garduri de fier sau lemn, date cu păcură. Nu mișcă nimic, e liniște. Păi, dacă-i ger? Și câini stau ghemuiți în cotețe. Ajungem la fosta alimentară, la răscruce. Alimentara închisă. Îmi amintesc cum cumpăra bunica-mea untdelemn în PET normal și bomboane mici, rotunde, de ciocolată. Bomboane tari, pentru mine. Bune și alea! Și altele verzi, mentolate, ovale, cu un brăduț gravat pe ele. Vrac! Cântărite pe batamai cântarul. La răscruce mă mai holbez puțin la monumentul eroilor, vâruit, alb. Văd biserica acoperită cu tablă. Și ea vâruită, și ea albă. Biserica — casa lui Dumnezeu cel nevăzut. Ce știu eu cine-i Dumnezeu? Ceva nevăzut, aflat ...

 Iarna și ger ca acum. Zăpadă peste tot. Sobă de teracotă încălzită cu bețe subțiri rupte în bucăți, cu coceni. Apa de ploaie înghețată, băgată în butoiul de afară, butoi de tablă de 200 de litri. Apa la pompă înghețată și ea. Bunicul meu cu pulover gros pe el, cu vesta vătuită, cu fesul în cap. Îi moare o oaie. Și? Se gândește s-o „taie”, nu are ce-i face. Se supără. "A dracului belea! Fu*u-i pomana ma-sii de treaba!" - așa vorbea el. Tre' se ducă, să o scoată din grajd, să o înjunghie sub privirile celorlalte, să o umfle cu pompa, să o agațe de o prăjină de lemn orizontală, să o jupoaie, să-i scoată măruntaiele, să le băgăm în lighiane smălțuite de tablă, în căldări mari. Eu, copil fiind, să-l asist cu bunica-mea la jupuirea oii, la scoaterea conținutului din burta ei. Dobitoacele din grajd, alte oi și capre, nu simt, nu înțeleg nimic. Nu se revoltă, nu se agită — animale fără minte, fără rațiune. Zăpadă, ger, scoți abur pe gură. Bunicul meu, în putere, ridică singur oa...

 Sonde mergând continuu pe câmpia acoperită cu zăpadă. Negru și alb. Bălți de petrol, petrol negru. Alb peste tot. Păduri care se văd cenușii, trunchiuri negre de copaci. Merg prin zăpadă, las urme. Iarnă și ger. Câini maidanezi ghemuiți în zăpadă. Mulți mor, crapă. Au dăinuit câțiva ani, crapă, vor apărea alții în locul lor. Crapă și oamenii tari ca piatra — d-apoi câinii? Sistemul? Sondele merg în orice anotimp, indiferent de temperaturi. La fel funcționează și el. Se autoreglează. Merg TIR-uri pe drumuri înzăpezite, automobile de diverse mărimi. Nori cenușii acoperă cerul în totalitate. Așa e iarna. Turnul bisericii rămâne punct de reper, ca un far pe mare. Iarna? Gaz, petrol, aurul negru. Cum se obțin? Prin muncă. Muncă la sondă, muncă cu greutăți, muncă în salopete murdare de petrol. Tije băgate în puț, strânse cu clești mari, înșurubate una în alta. Fier și petrol. Drumuri înzăpezite, pustii. Cimitir cu cruci albe, la fel de albe ca zăpada. Liniște. Totul încremenit — așa e c...

 Gerul de afară... Oamenii fără adăpost care îngheață de frig iarna. Și, la polul opus, „Statul” care se îngrijește de fiecare cetățean... Prostii! Ger, străzi pustii, oameni care mor înghețați.  Internet, Facebook, Instagram... Și? Facebook: marketing, imagine, superficialitate. Instagram? La fel. „Afară sunt câinii și scrâșnirea dinților...” Apocalipsa cu inversarea valorilor, cu căderea „stelelor” — modelele profesionale care se frâng. Gerul, frigul: pietre care nu vorbesc, dar crăpă. Au trecut prin multe, acum crăpă de frig. Pietre vii — pietrele din care e construită... „Te voi numi Petre, căci pe tine voi construi biserica Mea.” Politicieni care joacă teatru ca Mefistofel din „Faust” — demoni prefăcuți în mari învățați, ocrotitori ai comunității. Când, în realitate... Ce să faci pe Facebook? Dai scroll și like. Reacții. Lumea reală: străzi pustii, zăpadă, ger. La polul opus, oglinda magică numită smartphone — unde ți se arată femei tinere și frumoase , vieți reușite, coa...

Îmi amintesc că mă plimb în ianuarie pe dealuri pustii, cu bălți înghețate. Pe coclauri. E frig. Nu mișcă nimic. Ce caut? Nu știu. Mă relaxez, nu am ce face acasă. O viață am… Și? Pierd vremea pe un câmp pustiu și înghețat. Câmpul copilăriei mele, câmpul pe care adunam prune și le căram cu sacul în spate până acasă, câmpul pe care mă duceam la coasă, câmpul pe care păștea vițeaua  noastră. Câmpul străbătut de mine în lung și-n lat de atâtea ori. Un câmp pe care stau singur cu gândurile mele. Apoi îmi vine în minte un alt loc pustiu: undeva pe prundul gârlii, tot iarna. Acolo-i o suprafață plană, plină de pietriș — albia Cricovului. Nu e nimic. Așa îmi imaginez că trebuie să fi arătat totul la început: suprafață plană, numai pietriș, fără urmă de viață. Apoi pădurea iarna — cu zăpadă… Pădurea de lângă mine. Tot o amintire. Câmpuri înzăpezite, urme de pași lăsate în zăpadă. Frig. Peisaj în alb și negru. De regulă scriu despre chestii politice, sărăcie, amintiri din copilărie. Nu desp...

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...

 Dumnez-Eu… Un dumnezeu care vine în lumea noastră să vadă cum stau lucrurile. Se face mic, copil neajutorat. Crește. Abia la 30 de ani i se dă dreptul să vorbească. Până atunci nu are voce, nu e considerat destul de matur. Și ce vede în lumea noastră? Temple peste tot. Temple închinate zeilor. Zei ai educației, zei ai sănătății, zei ai transporturilor — ocrotitori ai marinarilor pe mări și oceane , zei ai justiției. Palatul Justiției, Palatul Prefecturii, Palatul Copiilor. Ministerul Sănătății, Ministerul Justiției, Ministerul Transporturilor. O multitudine de zei și zeițe. Temple. Palate. Aleși ai lui Dumnezeu–statul. A, ai poporului. Democrație. Arenele romane? Stadioane moderne. Statuile? Nu mai avem zeițe dezbrăcate pe socluri, în văzul tuturor — le avem în reviste pentru adulți. Bun venit în secolul XXI. Secolul internetului și al trenurilor de mare viteză. Cum arată? Cu panouri publicitare uriașe și reclame luminoase. Cu Coca-Cola, iPhone, prăjituri cu moț de frișcă. Cu feme...

 Pleava societății: bătrâni înguști la minte, bețivi de 40–50 de ani, săraci, oameni cu șase–zece clase. Toți dependenți de Dumnezeu–statul ca să trăiască, de „Dumnezeul cel milostiv”. Dumnezeul cel mare, cel iertător. Deasupra lor, o aristocrație. Zei care călătoresc prin cer cu avioane, care merg în concedii pe insule exotice, care vor aur, putere și supunere — ca Dumnezeul biblic din Vechiul Testament. Două lumi. Două paturi sociale: pământ și cer. Pământul? Plin de oameni care abia se târăsc, care abia reușesc să supraviețuiască de la o lună la alta. Cerul? Clădiri înalte, palate ale aristocrației. Zeii au nevoie de supuși. Cum să fii zeu fără oameni care să te divinizeze? Nu poți. Zei și zeițe în „icoane”. În reviste mondene. Bărbați perfecți, femei spectaculos de frumoase. Femei-zeițe. Zeițe pe sticlă, zeițe pe Facebook, zeițe pe marile ecrane. Jos? Mizerie. Căruțe cu roți de automobil trase de cai, familii care trăiesc la limită. Șobolanii de beci din „Mica Italie”. Sus? Blo...

 Crezi că dacă înveți la școală, te angajezi, muncești cinstit, plătești taxe și impozite, Dumnezeu–statul are grijă de tine. Așa ești învățat. Așa ți se spune. Există o plasă de siguranță. Cineva te prinde la nevoie. Dar chiar așa să fie? Așa se predă la școală sau așa suntem formați să gândim? Ați mers vreodată prin București? Ați văzut oameni care trăiesc la limita supraviețuirii, pe străzi? Oameni bolnavi, uitați, lăsați în voia sorții. Unii sunt găsiți morți în propriile locuințe, cu facturile pe masă. Religia îți spune că, dacă ești bun, există o salvare. Statul îți spune același lucru. Și totuși, realitatea contrazice promisiunea. Știm cu toții cazuri de oameni abandonați de autorități, dispăruți încet, fără zgomot. Zilele acestea am văzut, pe platforma de închinare numită Facebook, fotografii din casele unor concetățeni: mizerie, frig, sărăcie. Oameni singuri, bolnavi, abandonați. Toate acestea într-o lume în care informația circulă cu viteza luminii, în care avem smartphon...

 M-am dus, cu ani în urmă, în Țuicani, un cartier al Moreniului aflat pe dealuri. Abia am urcat pe jos panta pe care, din câte țin eu minte, o urcam lejer în copilărie. Totuși am urcat-o până la capăt, nu m-am oprit la jumătate renunțând ca să mă întorc acasă. Sus, la răscrucea de drumuri, parcă nimic nu se schimbase semnificativ de când eram copil. Case și atât. Poate mai era vreun bar, nu știu. Țuicani — un cartier al Moreniului cu gospodării, câteva case părăsite și multe sonde. Cu un spital pentru persoane cu dizabilități, despre care nu mai știu exact unde se află. Aici a fost mama educatoare, și multa vreme am urcat coasta aceasta. Acolo am mers la grădiniță. Nu am mai fost de mult timp în acest cartier, panta rămâne greu de urcat. Și ce să văd? Case… câini… Cainii veneau în alergare să mă latre, să mă muște — la Moreni, e aproape normal să nu poți circula pe anumite drumuri publice din cauza câinilor agresivi. Nici nu știu de ce scriu. Scriu ce-mi amintesc: câteva propoziții...

  Ba era grevă în învățământ și stăteam cu săptămânile acasă, ba era frig în sălile de curs. Sistemul funcționa totuși: partidul era votat mai ales de pensionari și de bugetari. Eu eram copil. În timpul liber hoinăream pe câmpul de lângă casă, de lângă " Mica Italie" , pe dealuri pustii. Mergeam ore întregi, respiram aer curat și mă gândeam la ale mele. Așa mă reechilibram atunci; așa mă feream de depresie și anxietate, fără să știu că se numesc așa. Urmam poteci, drumuri făcute de trolii, treceam prin crânguri. Mă uitam la sondele care mergeau continuu, la munții care se văd și azi în depărtare — munți albaștri cu alb. Mă căleam mergând prin frig, prin ger. Trebuie să fi avut mușchi zdraveni la picioare. Of… când era asta? Pe la 12–13 ani și mai târziu. Ce mâncam atunci? Linco pe pâine dimineața — margarină ieftină — și beam cappuccino. Trăiam modest, mă îmbrăcam cu haine cumpărate de la magazinele de second-hand. Nu aveam laptop, nici telefon, nici acces la internet. Nici m...

 Pe o vreme de iarnă ca asta, cu zăpadă și frig, eram trezit pe la șase dimineața , pe la șapte porneam pe jos, prin ger, câțiva kilometri până la grădiniță. Aveam cizmulițe de cauciuc în picioare, două rânduri de șosete, geacă vătuită de fâș, blugi adaptați staturii mele. Fes, fular, mănuși. Și mergeam. Nu mă văitam. Alte vremuri. Treceam pe lângă sondele de la poalele Țuicaniului și simțeam mirosul de țiței. Pe lângă ele erau bălți de păcură. Acesata ajungea adesea în Cricov — nu venea Garda de Mediu; nici nu știu dacă exista atunci. Urcam coasta betonată a Țuicaniului. Alteori, când era uscat și vreme bună, scurtam drumul prin pădure, pe poteci bătătorite de sondori sau de trolii. Drumuri de pământ, printre arbori.  E, la ora opt eram la grădiniță din Țuicani. În maxim o ora făceam 3-4 kilometri ( așa îmi amintesc acum). 

 Era iarnă, ca și acum. Nu prea mai aveam bani. M-a sunat cineva să-mi propună să lucrez ca instalator. Unde? La Măgureni, în Prahova. Nu prea aveam chef să lucrez atât de departe de casă, cu necunoscuți. Totuși am acceptat, aveam nevoie de bani. M-am dus cu ce aveam: haine mai proaste, adidași uzați. Ce era să fac? Apă în rucsac, mănuși groase în mâini, hanorac, geacă... Mă luau cu o mașină mică din centru; fiind iarnă, făceam mai mult de o oră. Era frig, era ger. Acolo: fabrica — să înlocuim instalația de încălzire. „Dă și taie țevi groase, Mihai, taie opt ore pe zi cu flexul.” Ia-le, du-le, aruncă-le din pod. Cu flex mare, de 2400 de wați. Îmi oboseau brațele ținându-l; îl dădeam colegului să taie, tăiam cu rândul. Era frig în podul fabricii. Aveam zeci de metri de țeavă groasă de tăiat, plus țevi de diametre mai mici. Tăiam cu grijă, cu răbdare, să nu mă accidentez. Scoateam negreala din nări — asta era viața mea atunci. Mâncam șnițele de porc cu pâine de la fabrică, beam cafea...

 Era iarna, frig — ca și acum. Numai că atunci stăteam la casă. Mă scol, mă îmbrac gros: botoși de lână, pulover gros de bumbac, bluza groasă, cenușie, de trening. Fes gros pe cap, țuguiat. În picioare: cizme verzi de cauciuc, cu două numere mai mari, ca să-mi încapă picioarele cu tot cu șosete și botoși. Mă duc, iau drujba, verific cât de întins e lanțul, cât e de ascuțit. Îi bag ulei, îi bag benzină, dau s-o pornesc. Miroase a benzină, îmi place asta. Trag de șnur, trag cu putere. Pornește. Ura! A pornit drăcovenia! Se aude motorul, motor de Husqvarna. O iau în mână, are vreo 5–6 kilograme, e grea. O bag în buturugi groase de tei, aruncă cu putere rumegușul în picioarele mele. Merge bine, dar se învârte lanțul prea rapid. Lanț cu jumătate din numărul de dinți tăietori, lanțul ei din fabrică. Scoate gaze arse, le trag eu în plămâni. Ce mai: sunt bărbat — tai cu drujba. "Țăran" de la Moreni! Și tai, răstogolesc buștenii cu piciorul, mă descurc singur cum pot. Când făceam asta...

 Mica Italie a copilăriei mele — cartier murdar, sărac, cu blocuri cenușii. Cu ghene de gunoi umplute până la refuz și câini maidanezi. Cu șobolani de beci, șobolani din subsolurile blocurilor. Cartier muncitoresc, cartier important pentru conducerea localității de atunci. De ce? Pentru voturi. Cartier cu blocuri din plăci de beton, din prefabricate. Cartier cu trei cârciumi! Cu muncitori bețivi… Avea plopi! I-a tăiat primăria. Odată cu dispariția plopilor a devenit și mai cenușiu, și mai urât. Urât, cenușiu, sărac — iarna te băga în depresie. Așa îmi amintesc eu; poate alții își amintesc altfel. Eu scriu și explic cum pot reproduce totul cu ajutorul imaginației. Lângă Mica Italie aveam stadionul Flacăra. Stadion mare, împrejmuit cu garduri de beton. Cu tribune înalte din țevi groase de fier și tablă. Tribune cu rugină pe ele, tribune vechi. Ce știu eu? Făcute pe vremea lui Ceaușescu, când eu nici nu eram născut. La Flacăra, la stadion, mă duceam să joc fotbal cu alți vecini. Dădea...

   În urmă cu 20 de ani: iarnă, ninsoare, frig. Mă duceam dimineața câțiva kilometri, prin zăpadă, pe jos, la liceu. Ce conta cum era vremea? Obligația era obligație. Eu trebuia să fiu elev disciplinat, viitor sclav supus al sistemului. Care sistem? Sistemul politic și administrativ de atunci. Sistemul care se îngrijea de toți: aveam căldură în sălile de clasă. Plescăiam guma de mestecat , pofteam după colegele de liceu în blugi mulați. La matematică copiam exercițiile de la tablă; nu mai țineam demult pasul cu ceilalți, nu mai îmi păsa. Mă duceam doar să stau la căldură. Între timp se tot făceau reforme în educație, totul politic, mai mult pentru imagine — așa înțeleg eu. La noi, liceu industrial, se formau chipurile viitorii ingineri, viitorii meseriași pentru fabrici. Care fabrici? Fabricile vechi se tot închidea din câte îmi amintesc. Oamenii tineri și apți de muncă plecau în străinătate. Plecau să supraviețuiască, plecau pentru un trai mai bun printre străini. Aici? Aici ...

 Viața acum 20 de ani: medicii și asistentele erau la fel, eram tot în perioada de tranziție. Era… nu știu. Era rău. Era… cum era? Sărăcie, mizerie, fidelitate față de partid. Spectacole pe stadion, din bani publici: pentru voturi, pentru susținere politică. Învățam pentru facultate, adică… pentru ce?! Ca să mă pot descurca într-un sistem despre care se zvonea că era dominat de membri de partid, pile, rude. Așa era atunci. Acum? Acum nu știu. Ce să mai zic? Nimic. „Taci și înghite!”. Cum era? La 18 ani hoinăream pe dealuri. Nu dormeam destul, sufeream de insomnie cronică. Firește, nu aveam tratament medicamentos pentru asta. Mi se spunea: „Tinerii au o mare capacitate de adaptare”. Prostii! Unii mureau, erau trecuți ulterior ca „defecți din născare”. Niciun medic nu era tras la răspundere. Erau medici cu partidul, cu convoiul celor din partid urmându-l pe cel care candida pentru funcția de primar — așa îmi amintesc. Era cu susținere politică, cu funcții oferite drept răsplată pentr...

 Duminică. Zăpadă, frig, iarnă în toată regula. Totul în alb și negru. E șapte dimineața. Mă uit pe geam și am o senzație ciudată: parcă totul e redus la nuanțe de alb și cenușiu, între viață și absență. Nimic nu se mișcă. Totul e încremenit. Iarna pare moarte. Îngheață tot. Și totuși, există ceva straniu în acest ciclu: semizei, mituri, vieți care se nasc iarna, când totul pare mort. Ca mieii. Vin pe lume când e mai rău, mai frig, mai întuneric. Soarele e departe de pământ. Totul e ciclic, se repetă la nesfârșit. Moarte și înviere. Eros și Thanatos. Acum e ger, zăpadă, totul incremenit. La primăvară, natura reînvie: se încălzește, apar ghioceii, înfloresc zarzării. Acum e de rău...Până la primăvară când dă colțul urzicilor.

 Urc pe un deal, pe o potecă. Vreau să fac fotografii. E un deal cu fân, cu câțiva pruni. Vreau să pozez ce se vede din centrul orașului, de acolo, de sus. Fac un efort, urc, simt cum inima îmi bubuie în piept. Și pentru ce? Ca și politicienii din zona mea: totul pentru poze, pentru imagine 😅 Fac „capturi”. Rămâne totul pe cardul de memorie.

 Iarna — zăpadă, ger… Mă duc cu sania pe câmp. Și? Mă duc să socializez. În lipsa telefonului mobil, computerului, smartphone-ului, așa socializam la 13 ani: pe câmp, la săniuș. Aveam sanie cu cadru gros de fier, cu pod de scânduri. Îi curățam mai întâi tălpile cu șmirghel, pe balcon. Era altfel decât acum. Nu aveam acces la internet, nu aveam telefon. Și trăiam și fără ele — nu le simțeam lipsa. Mâncam parizer prăjit în tigaie, în ulei de floarea-soarelui — nu mă gândeam că îmi face rău, că mor de la el. Umblam prin ger, prin zăpadă; nu mă gândeam că răcesc. Ce știam eu? Răcelile erau ușoare. Dealuri înzăpezite, copii, sănii. Azi? Azi nimic din toate astea. Azi avem telefoane performante, internet, Kaufland, Lidl și altele. Atunci aveam margarină Delma, o mâncam dimineața întinsa pe pâine. Acum? Nu, acum ni se zice că margarina nu-i sănătoasă… Frutty Fresh, Borsec, prăjituri — lucruri nesănătoase. Nici Coca-Cola, nici Fanta, nici mezelurile. Atunci nici nu ne păsa…

 Merg, urc în pantă, mă duc la bunici. O iau pe câmp, pe coclauri, pe poteci bătătorite de alți oameni înainte. Singur cu gândurile mele. Sunt un puști, am 13 ani. Fredonez melodii în gând, ca un casetofon stricat, bucăți din ele. Gândirea mea, în timp ce merg? În general, un monolog. Un lung monolog interior, ca și acum. O gândire destul de simplă, cu repetiții. Cânt în gândurile mele. Îmi place muzica. Ce știu eu ce-i aia oboseala picioarelor? Urc la pantă. Mi se afundă uneori călcâiele în pământul moale. E plăcut. Aer curat, păduri, iarbă verde. De sus văd centrul localității: blocuri îngrămădite, case răsfirate pe alte dealuri, turle de biserică și altele de genul. Deasupra mea, cerul, cu scame de nori albi pe el. Fericire? Ce știu eu ce-i aia? Aer curat, adiere de vânt dinspre munți, absența durerii. Restul? Habar n-am. Nici nu-mi bat capul.

 Mă duc la București, la placat cu polistiren, într-un cartier cu vile ale aristocraților. Vile mari, înalte. Mă duc ca un câine surd la vânătoare! Nici nu știu unde, dar mă duc. Nu cunosc pe nimeni acolo, sunt poreclit „Dorel” de către colegi. Montez schele de metal, lucrez la înălțime, fac material, dau găuri cu bormașina, bag „ciuperci” în ele și altele de genul ăsta. Mă urc pe schelă, undeva sus, la „cucurigu’”. Văd de acolo numai vile mari, impunătoare, pe o suprafață plană. O vastă câmpie. Ale cui sunt vilele? Habar n-am! Ce știu eu? Eu? „Dorel”! M-am dus de nebun printre străini. De ce? Pentru bani. Ce, e prima oară? Nu. Nu va fi nici ultima. Vreau să trăiesc, să experimentez situații noi. Mă urc pe schelă, văd cum trăiesc muncitorii de rând, muncesc cot la cot cu alții. O prostie de-a mea, o pierdere de vreme. Tânăr și prost! Necopt la minte.

 Mă duc să fac acoperișuri de case. Să bat piroane cu ciocanul, cu pioletul de fier turnat dintr-o bucată. Eu? Mihai Viteazul! Dau cu ciocanul peste degete. Nici nu știu cum le zice la bucățile alea lungi și pătrățoase de lemn. Căpriori! Habar n-am! Dar știu să bat un cui. Ce un cui? Zeci de kile de cuie. Știu eu, „e priceput la toate”. M-am născut priceput… Să fac tencuieli nu mi-a plăcut, cartea nu mi-a plăcut. Așa că am ajuns la șurub… Nu, mai rău: la cui. Acoperiș în două ape. Casă! Alții s-au mulțumit cu paza, s-au făcut agenți de pază. Io? Să tai cu drujba. Păi știu eu să tai cu drujba, mă? Păi știam. Îmi plăcea, mă simțeam bărbat adevărat. Mă legam cu sfoara de coș, să nu pic de pe acoperiș. Și mă plimbam unde era de lucru. Și vedeam, din mașină, fel de fel de comune, de sate. Case și biserici, femei ușoare pe șoselele de centură. O Românie reală… O Românie dezindustrializată. Vedeam o Românie părăsită de milioane de conaționali, plină de biserici. Țară ortodoxă! Țară guvern...

 Am terminat „Filosofia”. Bun! Dar visul meu era să mă fac strungar, nu să devin muritor de foame. Nu să fiu ca Victor Petrini și poetul Ladima. Așa că… mă duc la școala profesională, îmi continui studiile. Mă duc să învăț mecanică, cum se strânge un șurub. Cum? În sensul acelor de ceasornic. Mă duc să învăț să ascut un burghiu la polizor, să lucrez cu pila. Să prind piesele în menghină, să fiu un om util societății. Pentru cine? Vin din București să fac iar școala la Moreni, că oricum „Filosofia” e apă de ploaie. Moreni! Faimosul Moreni!! Oraș puternic industrializat când mama era fată. Municipiu… Cum? Municipiu prosper… Cu sonde. Mai are industrie? Are câini mulți, maidanezi. Deci mă duc să învăț să fac coșuri de nuiele. Pardon! Instalații de apă și canalizare. Prima lecție: săparea șanțurilor. Cum se sapă, la ce adâncime, cum se aruncă pământul. Unde se aruncă? Păi, pe margine. Cică-i meserie bănoasă asta… Ce? Să sapi șanțuri. Și te doare mijlocul după aceea. Tu te gândești la s...

  Mă trezesc la 4 dimineața. Mă duc la toaletă, mănânc zdravăn, mă îmbrac, îmi iau rucsacul și plec. Pe întuneric. Nu e nici 6 ceasul. Pe străzi pustii, prin ger. Mă duc să prind „mașina” de 6:30, să ajung la 9 sau la 10 în Gara de Nord din București. Merg și simt: frigul, liniștea, asfaltul tare sub tălpi. Naiba știe la ce mă gândeam. Ajung. Văd microbuzul cu lumina aprinsă în interior. „Bine că am ajuns”! Urc, aștept să vină șoferul să-i dau banii în schimbul biletului. Microbuzul e cam gol. Asta e. Bine că e mai cald ca afară. Aștept. Mă gândesc. Timpul trece. Ce aștept? Naiba știe. Pleacă. Șoferul conduce prudent. Eu mă uit pe geam. E întuneric, nu văd mare lucru. Până la București, în Gara de Nord, durează 3–4 ore să ajung așa. Mă tot uit pe geam. Și ce văd? Case, terenuri goale, primării, iar case. Case cu garduri de fier sau de lemn, case cu gard de beton. Case mici, case mari. Biserici, magazine prin sate, fântâni, monumente, școli, grădinițe. Industrie? Nu. Ce industrie? U...

Luam la pas străzile Bucureștiului. Fără telefon mobil cu cameră foto performantă, fără aparat foto. Fără nimic cu care să notez ce văd, fără reportofon. Doar să văd, să rețin cât pot. Analiză și sinteză. Și? Mă uitam după femei în blugi mulați, la șiruri de mașini scumpe, la clădiri gata să se dărâme la primul cutremur mare. Nici vorbă de maidanezi, ca la Moreni. Aglomerație de automobile în centru, blocuri înalte, reclame luminoase. Și eu, mic, într-o lume mare, într-o capitală europeană. Un țăran, de la Moreni, ajuns în capitală. Și dai și mergi, holbează-te la blocuri, la magazine de lux, la bijuterii expuse în vitrine. Mergi, vezi, simte. Simte asfaltul sub tălpi, zgomotul motoarelor, aerul rece. Totul reflectat în mine, ca într-o oglindă.

 Cândva, demult, făceam naveta cu microbuze sau cu autobuze la București. Vedeam ce are Bucureștiul mai măreț: blocuri cu zece etaje, magazine mari — de lux, clădiri vechi cu statui și structuri. Parcuri cu mulți arbori, verzi, în care unii oameni făceau jogging. Vedeam o mulțime de mașini de lux. La polul opus — boschetari, oameni ai străzii, lăsați în voia soartei de autorități. Săraci, nespălați, cu pungi și/sau sticluțe mici de alcool tare. Două lumi paralele. Straturi sociale! Lux, bogăție, la un pol. La celălalt pol al societății: degradare, umilință, sărăcie extremă. Cei de jos, fără altceva în afara hainelor de pe ei, nu aveau glas. Existau, puteau fi văzuți... dar, în general, restul oamenilor treceu pe lângă ei prefăcându-se că nu îi vad. Nu știu — nu îi vedeau reporterii, ziariștii, politicienii... Eu aveam altă treabă: mă duceam la facultate, studiam sociologie. Teoretic trăiam într-un stat al bunăstării, cu asistență socială, cu măsuri concrete pentru a proteja categor...

  Spitalul, adesea prezentat ca un sanctuar al vindecării și al speranței, ascunde în realitate o față mult mai sumbră: un adevărat epicentru al suferinței umane. Folosit frecvent în scopuri de imagine politică – unde liderii își fac apariții mediatizate pentru a-și consolida popularitatea –, acest loc devine un teren minat pentru cele mai vulnerabile categorii de oameni: bătrânii, bolnavii cronici, cei săraci sau izolați social. Aici, cei vulnerabili pot fi jigniți subtil prin atitudini condescendente ale personalului, sedați excesiv pentru a fi "gestionați" mai ușor sau chiar înfometați din cauza unor protocoale rigide și lipsite de empatie, totul sub pretextul îngrijirii medicale. Aparent, spitalul este un refugiu al liniștii și al vindecării, cu coridoare curate, aparate moderne și promisiuni de recuperare. Practic, însă, când ajungi la urgențe, te confrunți cu o loterie haotică: nu știi la ce medic nimeresti, dacă va fi unul empatic și competent sau unul obosit și irasci...

 Merg pe stradă. E frig, e iarnă. Merg pe un drum lat de beton, cenușiu și pustiu. Merg încet, fără grabă. Văd: într-o parte se întinde câmpul cu sonde, sonde care functioneaza neîncetat. În cealaltă parte — sărăcia. O zonă de adăposturi improvizate, făcute din materiale recuperate: tablă, scânduri, cărămizi prinse în lut galben. Barăci, cotețe. Garduri făcute din table de butoaie îndreptate, table cutate ruginite. Un câmp populat de oameni simpli, săraci, plus animalele lor domestice. Ei și " grădinile lor"....Asa le zic: grădini. Mizerie, animale, câini care păzesc curțile. Pisici, găini, rațe, șobolani. Nici nu te poți apropia prea mult — te ia frica, vin poatăile să-și apere teritoriul. Și nu e India, nu e Africa. E aici, e Moreni, " zona turistica". E lângă pod, langă Țuicani. Două lumi coexistă în același municipiu prosper fără gară și autogară: în centru, blocuri de cărămidă și beton, magazine, farmacii, case de schimb valutar, de amanet, agenții de pariur...

  Se făcea că mă dusesem într-o „casă de rugăciune” din localitate. O casă unde se adunau cei „prigoniți”. Înăuntru erau două șiruri de bănci, ca la tribunal, și în față — un fel de pupitru, o cutie din lemn, la care veneau pe rând bătrânii să țină predici. Și începeau să vorbească despre sistem, despre demoni, despre „demoncrație”. Demonii erau în sistem. Sistemul avea slugi. Satana avea slugi, sclavi, rețele de prostituție. Partidul avea oameni peste tot. Sistemul era… o formă modernă de sclavie. Sclavii sistemului. Demonizarea lumii. Demonii lui Dostoievski. Demoni în școli, demoni în facultăți, demoni conducând spitale, demoni conducând partide politice… Iar noi stăteam acolo cu frica în suflete. Au trecut anii. Bătrânii aceia, probabil, nu mai sunt. Nu știu. Poate nici casa aceea nu mai există. Dar demonii au rămas. Și a rămas și ideea, undeva în mine. Iar acum a ieșit din nou la suprafață.

 Pe 30 decembrie m-am plimbat prin ger și am făcut fotografii. După aceea mi-a părut rău că am scos aparatul foto în frig — o să-l stric într-o zi și voi rămâne fără altul mai bun. Am văzut sonde încremenite, un sondor lucrând la gura unui puț de sondă, utilaje petroliere, țevi, vane, câmpuri și altele de genul acesta. Sfârșit de an... și? Mare scofală. Mi-am luat calendar, mâncare pentru două zile. La ora 23 dormeam dus. Pe 1 ianuarie am stat să pun fotografii pe Mastodon, gândindu-mă să-mi promovez localitatea în mediul online. Ce era să fac? Am adunat fotografii zece ani — o nebunie a mea. La fel și scrisul. De ce mai scriu? Nu știu să explic. Scriu pur și simplu. Aș putea să scriu poate în engleză... nu — scriu în limba maternă. Limba maternă? Materia aia la care aveam medii de 5 și 6 în gimnaziu. La engleză la fel.

Ieri am lucrat la un proiect cu o mică expoziție online de fotografii realizate în ultimii zece ani, în diferite zone ale Moreniului. Găsiți "albumul" pe Mastodon: https://mastodon.social/@mihaiteo12/115819678328828101