Opinii personale

Luam la pas străzile Bucureștiului. Fără telefon mobil cu cameră foto performantă, fără aparat foto. Fără nimic cu care să notez ce văd, fără reportofon. Doar să văd, să rețin cât pot. Analiză și sinteză. Și? Mă uitam după femei în blugi mulați, la șiruri de mașini scumpe, la clădiri gata să se dărâme la primul cutremur mare. Nici vorbă de maidanezi, ca la Moreni. Aglomerație de automobile în centru, blocuri înalte, reclame luminoase. Și eu, mic, într-o lume mare, într-o capitală europeană. Un țăran, de la Moreni, ajuns în capitală. Și dai și mergi, holbează-te la blocuri, la magazine de lux, la bijuterii expuse în vitrine. Mergi, vezi, simte. Simte asfaltul sub tălpi, zgomotul motoarelor, aerul rece. Totul reflectat în mine, ca într-o oglindă.

 Cândva, demult, făceam naveta cu microbuze sau cu autobuze la București. Vedeam ce are Bucureștiul mai măreț: blocuri cu zece etaje, magazine mari — de lux, clădiri vechi cu statui și structuri. Parcuri cu mulți arbori, verzi, în care unii oameni făceau jogging. Vedeam o mulțime de mașini de lux. La polul opus — boschetari, oameni ai străzii, lăsați în voia soartei de autorități. Săraci, nespălați, cu pungi și/sau sticluțe mici de alcool tare. Două lumi paralele. Straturi sociale! Lux, bogăție, la un pol. La celălalt pol al societății: degradare, umilință, sărăcie extremă. Cei de jos, fără altceva în afara hainelor de pe ei, nu aveau glas. Existau, puteau fi văzuți... dar, în general, restul oamenilor treceu pe lângă ei prefăcându-se că nu îi vad. Nu știu — nu îi vedeau reporterii, ziariștii, politicienii... Eu aveam altă treabă: mă duceam la facultate, studiam sociologie. Teoretic trăiam într-un stat al bunăstării, cu asistență socială, cu măsuri concrete pentru a proteja categor...