Opinii personale

Plecam în lume. Într-o Dacie d-aia veche, break, cu scări lungi de lemn pe ea. Plecam la Călărași, să facă meșterul o mansardă și un acoperiș. Să facem, că eram doi. Ce-o fi fost în capul meu? Nimic! Drum drept, asfaltat, lung. De o parte și de alta a drumului, numai câmpie, teren arabil. Culturi de grâu, rapiță, porumb, lucernă. Sau parcele necultivate, numai buruieni. Nici nu mai știu ce partide erau la guvernare, oricum nu mai contează. Ore în șir în mașină. În față, cu centura pusă. Lângă meșter, care fuma continuu. Poate ascultam la radio, nu mai țin minte. Ne îndreptam spre București. Mă uitam pe geam. Să fi avut 27 sau 28 de ani, nici asta nu-mi amintesc exact. Doar frânturi: sate, șiruri de case, monumente, câmpii până la orizont și altele de genul. Bălteni atunci: vile cu etaj, fără garduri, căruțe cu coviltir în fața lor. Proprietarii? Stăteau în căruțe. Bănuiesc că locuiau în continuare în ele. Vilele? Goale. Cum era atunci? Vile mari adunate, nedelimitate de garduri, cu cai...

Căruța plină cu fân, cu prăjina pusă deasupra să-l țină, se leagănă peste denivelări, coborând la vale, pe câmp. Trebuie să ții cu furca dintr-o parte, să nu se răstoarne. Furca bine înfiptă în fân, iar tu ai grijă din mers să contrabalansezi partea opusă celei săltate de nu știu ce dâmb care nu se vede prin fânul mare, fost mușuroi de furnici roșii, sau când dă cu roata în vreo adâncitură. Calul trage, căruțașul îl ține de căpăstru. Ajungem la „drumul bun”, unul făcut de trolii. Drum de pământ uscat și pietriș. Calul se chinuie acum să țină greutatea ce-l împinge din spate, căruța plină cu fân, căci e vorba tot de coborât. Mă uit la copitele sale din spate: îi mai alunecă. Noroc că are potcoave. Vai de articulațiile de deasupra copitelor... Și ține bietul animal cât poate. Eu, de data asta, doar privesc. Mai avem puțin și trebuie să urcăm iar o pantă. Nu cine știe ce. Căruțașul și calul o anticipează și folosesc inerția, greutatea căruței care se comportă ca o pendulă. Odată trecut ac...

( imagine generata cu A.I) Munca pe câmp, în soare, la fân. Întâi risipirea lui cu furca, din rânduri. Împrăștierea pe tot locul, ca să se usuce mai ușor. A doua zi, întors, să stea la soare și pe partea cealaltă. Mâncam între cei trei pruni special păstrați în acest sens, pentru umbră. Beam apă din bidoane albe, de un litru, aduse „de Dumnezeu știe unde” de bunicul. De la vreo fabrică, habar n-am. Păreau făcute pentru păstrarea uleiului mineral. După ce ne odihneam după masă, ne apucam să strângem fânul în grămezi. Întâi grămezi mici, care puteau fi cărate odată în furcă, apoi mari. Mari și pe două rânduri, cu spațiu cât să treacă căruța printre ele. Luam puțin câte puțin în furcă, făceam o grămadă, o lăsam în loc. Apoi iar la fel, dar grămada nouă o puneam peste cea dintâi și tot așa. Le căram de la deal pe bucata de teren plată. Transpirat, la bustul gol, în teniși și în pantaloni scurți. Mă și bronzam cu ocazia asta. Cel mai mult îmi plăcea când venea căruțașul, om zdra...

Mâncam șase ouă prăjite odată. Omletă. Eram mai tânăr. Băteam coasa în curte sau în grădină, pe un cilindru greu de fier plin. Îi lățeam tăișul cu vârful ascuțit al ciocanului. Pe urmă o ascuțeam cu piatra lungă și ovală cumpărată din piață, de la ruși. Piatra cenușie de ascuțit coasa. Piatra lăsată în prealabil în găleata cu apă. Verificam să nu se hâțâne lama. Dacă se clătina, mai strângeam din șuruburile brățării ca s-o fixez. Și mă apucam de cosit lucernă: hârș – pauză – hârș, și tot așa. Încet și sigur, eliberând locul din fața mea. Tăind tot, lovind involuntar inclusiv cochilii de melci mari de grădină. Rar mai dădeam de câte un brotăcel. Îl prindeam și îl eliberam într-un loc sigur. E păcat să-i omori. Beam câte patru litri de apă curată cât coseam în soare. Transpiram ca un cal. Dar munca asta era sănătoasă, îmi întărea mușchii spatelui și ai abdomenului. Munceam în soare, în aer curat. Muncă în gospodărie. Muncă adevărată! O muncă de care mi-e dor. Să cosești astfel e una dint...

Reîntoarcerea la rădăcini... Care? Unde? Dealuri, păduri... Puțuri cu apă scoasă din fundul pământului. Capre păscând, liniște; veșnicia de la sat... Cu căruțe umplute cu fân vara, trase de cai; cu coasa, cu ciorbă de lobodă, mâncare de ștevie, ouă de găini crescute libere. Mâncare care se găsește mai greu, dar sănătoasă. Am lucrat, în urmă cu peste un deceniu, la Vișinești, un sat din Dâmbovița. La o casă veche, cu prispă, înălțată pe bolovani mari de râu. Casă din chirpici, cum se făcea acum o sută de ani la țară. Cu grinzi de stejar uscat în care nu puteai bate un cui. Am înlocuit dușumeaua, am pus lambriu, am vopsit o parte din tâmplărie. În liniște, fără grabă. Am tăiat scândură la circular pentru reparații. De mâncat, luam masa de prânz zilnic la niște oameni bătrâni din apropiere. Îmi amintesc că am consumat ciorbă, mămăligă cu ou și brânză, mâncare simplă și ușor de digerat. Era primăvară, ca și acum. Iarba era mare. În spatele casei  cocoțată pe un vârf de deal  încep...

Boi trăgând buștenii grei pe un drum forestier — imagini din memorie. Hm! Boul pare a fi, de departe, cel mai puternic animal domestic. Copitele lui despicate sunt adaptate drumurilor pe terenuri lutoase, forestiere, dar și terenurilor arabile. Mii de ani boii au fost animale folosite pentru tracțiune. Grei, masivi, unii dintre ei adevărați uriași blânzi. Și sunt folosiți și în prezent pe la sate, în România. Boul... Capul de bour este folosit pe stema Moldovei. Un simbol vechi. După boi urmează caii. Caii sunt mai supli, mai ușori, mai iuți. Caii... Hm! În Biblie apar mai mult boii, vacile, oile și caprele. Niciodată pisica. Ciobani cu oi și capre — întoarcerea la rădăcini. La fel și cu olăritul. Vase de lut, țigle, locuințe din chirpici. Înainte de beton a existat cărămida simplă. Var nestins peste care se adaugă apă și nisip; cu acest amestec se prind cărămizile. Se pot construi astfel clădiri. Un bou era în trecut o avere, un ajutor de nădejde în gospodărie. Cu el arai,...

Cu ani în urmă mă uitam la 7-8 bărbați puși să sape un șanț. Habar n-am pentru ce era. Bănuiesc că pentru o conducta de apă sau de gaze. Săpau cu târnăcoape, cu cazmale, cu lopeți. Unii la bustul gol, căci era primăvară, alții în tricouri. Șanțul era lung, trecea pe lângă gardurile a două proprietăți. Trecea și pe lângă arbuști cu rădăcini adânci. Pământul era galben, uscat și sfărâmicios din câte-mi amintesc, nu lutos. Aveau bidoane de apă pe care le dădeau din mână în mână. În picioare nu-mi mai amintesc dacă aveau cizme sau alte încălțări. Nu aveau uniforme, nu știu de pe unde fuseseră strânși. Trebuie să fii zdravăn, sătul, ca să poți săpa la lopată și târnăcop. Muncă brută. Muncă adevărată, metri liniari de șanț. Cineva trebuia să facă și asta. Eu doar observam și memoram. Încercam să creez imagini mentale, ca și cum aș fi făcut fotografii cu un aparat foto. Și se pare că s-a păstrat ceva, din moment ce pot să povestesc totul în scris.

Un cioban se văita că merge în urma oilor 10 kilometri pe zi, 20 de kilometri pe zi, sau chiar mai mult. Depinde dacă urcă sau dacă coboară la vale. Când urcă, firește, e mai greu, deci merg mai puțin. Când coboară, merge zeci de kilometri zilnic după ele. Merge cu oile pe câmpii și prin păduri, pe soare și pe ploaie. Doarme? Nu prea. Are griji. Zice că nu poate să doarmă liniștit. Frica de lupi, de urși, de oameni... Ai zice că acolo, în mijlocul naturii, mintea lui e într-un echilibru stabil, nu că îi e greu să adoarmă și să-și mențină somnul. Departe de civilizație, ești departe de doctori, de magazine, de farmacii. Doarme „în bota”, probabil. Adică pe pământ, cu blană de oaie pe dânsul. Mănâncă brânză cu mămăligă din tuci. Și asta tot în secolul 21. Secolul în care avem telefoane inteligente, mașini de spălat inteligente, frigidere inteligente, automobile electrice. Alți ciobani țin oile în țarcuri noaptea, au un adăpost care seamănă cu niște cotețe de câini. Acolo dorm, pe blană d...

Un tip sapă puțuri, îl cheamă ca pe mine: Mihai. Face fântâni, cilindri lungi și drepți în pământ. Sapă cu o cazma cu coadă scurtă, înaintează în interiorul pământului până dă de apă. Asta înseamnă 3, 4, 5 metri sau chiar mai mult. Muncă zdravănă, scos pământul afară. Muncă și țigări. Dă de straturi de pietriș, de bolovani mari pe care abia îi scoate. S-ar părea că-i place munca asta. Că îi aduce satisfacții faptul că găsește apă. În secolul 21 ai crede că puțurile se forează cu mașini complicate, mari. Nu manual, cu o cazma cu coadă scurtă, transpirat. Nu cu forța brațelor.

Și la noi, acum câțiva ani, am fost pe un câmp. Primăvară, iarbă scurtă. Erau cai care pășteau pe un teren plin de gunoaie, cu anvelope de automobil abandonate. Verde și pungi, iarbă și cauciucuri aruncate. Pe acolo erau și clădiri ruinate, câini maidanezi. Totul la Moreni, după fosta gară, spre parcul industrial. Am făcut și fotografii. La noi e altfel decât în unele țări sărace din Asia? E și nu prea e. Mormane de gunoi de un metru, maidanezi, clădiri părăsite. Și gara? O ruină. Nu a mai rămas mare lucru. Nu mai sunt nici șinele de cale ferată. Teren gol, fara vagoane sau locomotive. Câmpuri pustii, cai care pasc. Mizerie și liniște.

Periferia unei localități , plană, cu pulbere și movile mari de pământ, moloz, pungi, cârpe și alte mizerii într-o parte a sa. Movile de câțiva metri. Niciun fir de iarbă. Un cal slab, bolnav, istovit, lăsat să moară. În spatele lui se văd pungi albe, negre, de alte culori, care se leagănă în bătaia vântului. În jurul lui, o haină veche, ambalaje de produse lactate, alte pungi. Numai mizerii. După movile de moloz si gunoi, în depărtare se văd arbori mari, verzi. Calul e lăsat să moară. Bolnav, prea slăbit să mai poată merge, fără apă, fără hrană. Un copil sărac se uită la el de la distanță. E murdar și dânsul, probabil și flămând. Se mai văd și câini printre gunoaie; ăștia, după cum se mișcă, par mai bine hrăniți. Alt om trece nepăsător. E slab și tot îmbrăcat sărăcăcios. Nu-i pasă, pare că nu observă nimic. Sau nu vrea să observe. Cineva filmează totul, scena apocaliptică. Căci de asta amintește peisajul: de foamete, sărăcie extremă, degradare a mediului înconjurător. Lip...

Românii au făcut foarte mulți copii până în ’90, i-au crescut cum au putut, i-au trimis la școală. Iar când au devenit adulți, buni de muncă, milioane dintre ei au plecat în țări mai bogate. Aici au rămas politicienii și preoțimea. România nu mai exportă cereale, ci oameni. Tineri, forță de muncă. Cândva se vorbea despre tribut dat Imperiului Otoman. Azi nu mai pleacă oameni cu sila, ci împinși de lipsuri și de diferențele uriașe dintre țări. Și în Biblie apare ideea aceasta: un popor ajunge dependent de altul în vreme de foamete și lipsuri. Oamenii caută hrană, siguranță, supraviețuire. La noi, mulți au plecat pentru salarii mai bune și pentru o viață mai stabilă. Au rămas în urmă case goale, gospodării părăsite, apartamente închise ani întregi. Un fenomen întreg de migrație economică, de căutare a resurselor și a unei vieți suportabile. Se mai fac școli, dar mulți învață de mici cu gândul plecării: muncă în străinătate, îngrijire de bătrâni, construcții, agricultură sezonieră. Nu mai...

Mă uit pe Facebook la un medic veterinar din Dubai, un om bogat care salvează cai slabi și bolnavi, îi scoate din pragul morții sau al muncii istovitoare. Cai bătuți de proprietari, puși să tragă căruțe grele. Ca și la noi. Cu biciul, cu pumnii peste bot, uneori chiar mai rău. Unii, după ce se îmbolnăvesc, sunt lăsați să moară lângă mormane de moloz și gunoi; pe sub poduri de beton, printre pungi, zdrențe, PET-uri turtite. Iată și o parte a naturii umane: cruzimea, lipsa de empatie. Folosești animalul cât timp mai poate munci, iar când nu mai e bun îl abandonezi ca pe un obiect stricat, printre gunoaie. Fără apă, fără hrană. Îl lași să moară acolo. Și vine medicul. Îl adapă, îl ridică,   îl ia cu dansul și îl duce la un adăpost. Îi oferă, într-un fel, o a doua viață. După ani de muncă și lipsuri, calul ajunge într-un loc care seamănă cu un paradis: spatiu larg îngradit, apă curată, hrană, îngrijire. 

 Cândva, uniformele albe ale personalului medical erau un simbol. Inspirau încredere. La fel și cele ale angajaților din brutării. Orice pată de ulei sau de alte substanțe putea deveni observabilă și să te facă să te îndoiești de igiena celui ce o purta, de caracterul lui, de integritatea sa. Azi? Uniforme în mai multe culori, unghii mari pe secții unde se cere să fie scurtate, brățări, ceasuri, tencuială de fond de ten, piercinguri, tatuaje. Nu vorbesc de toate cadrele medicale, nici de secțiile unde chiar nu contează brățările, inelele, machiajul sau blugii — psihiatrie, spre exemplu. Vorbesc de excepții, de secții de chirurgie, de U.P.U. Unde au dispărut uniformele acelea albe, imaculate, care îi făceau pe pacienți să se simtă în siguranță la chirurgie și pe secțiile de boli interne? Măcar simbolic. Pereți albi, așternuturi albe, chiuvete albe: totul pentru încredere, ca să știi că ești pe mâini bune când ajungi la spital. Asta, cândva, demult. Când nu exista Facebook ca manager...

 Revine " la modă" cositul cu coasa clasică. Motocoasele fac mult zgomot și consumă combustibil. Coasa normală, nu.   Să cosești e muncă fizică adevărată. Îți ține abdomenul încordat, te rotești din mijloc, tragi ritmic. Lucrează pieptul, spatele, umerii, mai ales brațul drept. Intri într-un anumit ritm al mișcării. Pare ceva simplu, tocmai de aceea dă impresia de lucru sănătos, firesc. Un efort cu puțin zgomot.

Cu mulți ani în urmă mergeam spre București cu microbuzul. Trecând prin sate sărace, vedeam case dărăpănate, curți goale, terenuri arabile năpădite de buruieni. Locuri pustiite. România reală, nu cea de la televizor. Cimitire, biserici, drumuri prăfuite. O țară din care oamenii pleacă la muncă în străinătate, în timp ce aici ni se repetă că trebuie să fim „mândri că suntem români”. Corupție, sărăcie, cârciumi și oameni care supraviețuiesc de pe o zi pe alta. Și totuși, apar clădiri înalte de sticlă, malluri, automobile electrice. Au apărut și Tesla pe ulițele satelor pline de pulbere. Contrastul pare absurd: tehnologie de ultimă generație lângă locuri rămase parcă în alt secol. Avem stadioane de zeci de milioane de euro și sate care se golesc. Catedrale uriașe și abandon școlar. Elite care zboară spre Dubai și oameni care încă trăiesc printre noroi, improvizații și lipsuri. Politicienii se ceartă în fața camerelor, strategic, apoi își dau mâna liniștiți. Spectacolul continuă, iar publi...

 Plouă. Unele zile sunt cenușii și șterse, „umede”. Cui îi plac? Ploaie rece. Bălți, îți uzi încălțările dacă sunt din pânză, cu bucăți de piele ecologică cusute unele de altele. Umezeala, lipsa soarelui, lipsa căldurii sale… Ce nesuferite sunt! Și mai ales când plouă duminica. Bate vântul și plouă. Aseară a fost vijelie. Se mai întâmplă. Din când în când mai vine câte o vijelie. Ieri, în schimb, a fost vreme frumoasă. Am făcut mii de pași pe un câmp pustiu. Mi-am expus pielea la soare, am stat pe o bucată mare dintr-o vană de fier. Un rest de la un puț de sondă, cred eu. Am stat și m-am ținut singur de vorbă. M-am uitat în depărtări, la dealurile împădurite, la umbrele norilor care se mișcau deasupra pădurilor. La cerul albastru, la verdele ierbii. Poate cel mai crud verde din an. Am văzut și cimitirul, cu cruci cenușii. Un cimitir tot mai plin. Un spațiu destinat morților.

E sâmbătă, sunt singur pe un câmp pustiu. Bate vântul încet, mă încălzește soarele. Simt greutatea propriului corp când merg pe iarbă, pe teren plat. Simt parcă mireasma ierbii, un amestec ciudat de aer curat și arome nedeslușite. Miros, respir… Merg, iar organismul lucrează parcă în parametri optimi. Își reglează tensiunea, ritmul cardiac; se reglează și fluxul gândurilor. Vorbesc cu mine. Mă gândesc, țin un monolog. La ce te poate ajuta o plimbare pe un câmp pustiu? La echilibru. La funcționare liniștită, firească. Parametri? Sănătate… Dezechilibrele repetate, pe durate lungi, pot duce la boală. Deci: sănătate, echilibru, stare de bine. Și când le pierzi? Habar n-am! Poate apare durerea sau anxietatea. Dacă o plimbare în liniște, pe un câmp pustiu, ajută la ceva? Da. Rămâi cu tine însuți. Gândești în liniște.

Holuri, uși, lumină de neon. Cândva, parcă uniformele personalului medical erau mai standardizate, mai neutre. Parcă era puțin altfel decât acum. Erau uși din placaj, albe, curate; probabil mozaic pe jos, ca în școli. Mirosea a clor. Erau bănci simple, capitonate, de așteptare; calorifere de fontă albe, ferestre cu tâmplărie de lemn, vopsite tot în alb. Domina albul. Acum? Altfel. Suntem în 2026. Cum e acum? Mașini de zeci de mii de euro pe câte un drum de țară din pulbere și pietriș. Praf fin, pulbere. Pulbere gălbuie. Căruțe cu cai; veceuri în curți, în spatele caselor. Secolul 21: avioane supersonice și oameni care abia se târăsc prin pulbere. Coca-Cola… țigări, bere fără alcool. U.E., investiții de milioane de euro. Oi și capre, ciobani cu chimir tradițional de piele care caută „slugi”. Cu alte cuvinte, stăpânii și slugile se pot găsi și azi, ca și în tinerețea lui Eugen Barbu. Ca în „Uruma”. Munți de gunoaie! Pungi, hârtii, cioburi, bucăți de plastic, tot felul de mizerii.

Nu sufăr de așa ceva. Nu delirez. Am fost doar fascinat de așa-zișii „nebuni” și de drogații care au creat opere scrise, de filmele în care sunt prezentați psihotici. Uneori mă întreb și eu cum e să iei droguri, să simți că plutești. Să stai în pat, cu pătura în cap, și să-ți creezi o lume paralelă în minte. Nebunia? Nu știu mare lucru despre ea. Doar că, în anumite momente, te învârți în cerc. Gândurile tale se învârt în jurul unei probleme, îți e greu să adormi. Lipsa somnului te poate face să gândești haotic. Nu mai ai coerență. Și? Poți scrie. Scrisul te forțează să gândești mai ordonat. Mai încet. Nu prea îți mai permite să treci cu viteză de la una la alta, acea fugă de idei. E altfel. Stai, aștepți să găsești formularea cea mai potrivită. Adeseori cauți „cuvântul”. Cuvântul potrivit, desigur. Azi, A.I.-ul poate să formuleze și mai bine ce simți, dacă îi transmiți înainte starea, fără grabă, cum te pricepi. Te ajută să limpezești totul. Te poate ajuta să clarifici idei. Să faci o...

Holul, lumina de la neoane, așteptarea. Și durerea. Și rușinea, umilința. Cum treci prin spital fără să fii provocat, umilit? E imposibil, nu? Uneori ai impresia că ți se induc intenționat stări dezagreabile, ca să pleci. Să nu mai vezi uniformele mulate… Îmi plăceau imaginile din revistele protestanților, în care Raiul era reprezentat ca o grădină cu pomi fructiferi într-o zi însorită de toamnă. Sau ca o pajiște pe care femei și bărbați alergau fericiți. Realitatea? Realitatea e altfel. Cu dureri, boli, singurătate și altele de genul. Nu câmp pe care să alergi, ci cameră de spital. Nu livadă cu pomi fructiferi, ci muncă repetitivă în fabrici. În noxe, în căldură, transpirat. Realitatea e cu moarte, cimitir. Cu prostituate, droguri injectabile, bețivi care cad prin șanțuri și sunt lăsați acolo. Cu câini maidanezi care mor de foame. Spitale? Sânge, operații. Oameni subnutriți. Fața urâtă a sistemului, nu? Sistem? Un uriaș negru, făcut parcă din smoală topită, care te înghite. Te afunzi ...

  Aparent ai drepturi… Pe hârtie. În realitate, te poți trezi alungat pe tăcute, cu tot cu durerea care nu-ți dă pace. Trimis verbal unde-a înțărcat mutu’ iapa. Asta ca să nu-i mai deranjezi. Aparent trăim într-o țară membră a U.E., unde drepturile fundamentale ale omului sunt respectate. Practic… câți știu ce drepturi au? Ce face statul? Ia bani de la toți prin taxe și impozite. Apoi… se fac parcuri verzi. Parcuri de milioane de euro. Se alocă bani spitalelor! Și la spital? E bine să nu ajungi. Să te ferești să te îmbolnăvești. Muncă — îmbolnăvire — respingere la spital. Mori acasă. Mori în patul tău. Ce vrei? Ce? Nu știi nici tu. Sistemul te poate strivi.

Luni, în jurul orei 15, am ajuns la camera de gardă din Moreni, din cauza unei dureri abdominale. Prima impresie a fost una care m-a pus pe gânduri. Medicul de gardă nu purta o ținută care să inspire încredere. Purta tricou, blugi, halat peste, fără ecuson vizibil. Avea la gât atât stetoscopul, cât și o pereche de căști audio, iar în mâini purta mănuși trase peste ceas și brățări. În interior, televizorul era pornit pe muzică, iar atmosfera părea mai degrabă relaxată decât specifică unui serviciu de urgență. Pe hol, câțiva pacienți așteptau. Unii au intrat, au văzut situația și au ales să plece. Un moment care m-a deranjat a fost interacțiunea directă cu medicul. La un moment dat, a făcut un gest cu mâna la nivelul tâmplei și a spus: „iar cu problema pe care o știm noi?”. Am reacționat și am întrebat dacă sunt luat în râs. Răspunsul a fost: „nu, mă, cu burta, ce te-ai supărat așa?”. Poate că a fost glumă neinspirată, dar într-un astfel de context, când pacientul vine cu durere și puter...

 7 mai.... Luni, ora 15. M-am dus la urgente pentru o durere de burta. Medicul de garda? Era in tricou, blugi, halat alabastru si opereche de incaltari prea mici  in picioare pentru dansul. Avea, in acelasi timp, stetoscop si casti audio pentru telefon la gat. Manusi chirurgicale trase peste ceas si bratari. Pe scurt, parea un actor din acela care ridicularizeaza profesia medicala. Nu am observat vreun ecuson sa -i arate numele. Daca nu l-as fi cunoscut as fi putut zice ca e un pacient venit la urgente caruia i s-a dat pereche de saboti prea mici in picioare si a procurat de undeva un stetoscop pe care si l-a pus la gat ca sa imite un medic veritabil. Înăuntru, la camera de garda unde se asigura urgentele, televizorul pornit. O plasma mare in perete, data pe programul de muzica. Holul mic, cu cateva scaune, apartinatorii stand afara. Bidon de apa pe acel hol, cu pahare de unica folosinta? Nu !  Unii pacienți semnau foile, stateau putin pe scaune, vedeau cum se prezenta me...

 P.S.D. și A.U.R. se pregătesc să-l înlăture pe prim-ministrul Ilie Bolojan. Și? Să vină iar P.S.D.? Și ce să facă? Euro a trecut de 5 lei. E primăvară. Zilele sunt însorite. România e o țară a contrastelor. Avem mulți milionari, dar și mai mulți oameni care trăiesc la limită. Oameni bătrâni, cu pensii sub valoarea salariului minim. Oameni care abia trăiesc de pe o zi pe alta. Oameni care mor încet din cauza lipsurilor. Încerc să scriu câte ceva pe blog. Un mic text pe zi. De data asta, parcă din bucăți, din frânturi de memorie. Încerc să scriu constant. Ca atunci când eram elev și aveam teme de făcut. Notez câte ceva din ce aflu, din ce văd, din ce gândesc. Fac notițe. Le las aici.

Un singur om, dintr-un partid politic de la noi, deține acțiuni în valoare de aproape 5.000.000 de lei la mai multe companii de stat. Adică, în timp ce alți români se luptă cu foamea și mizeria, abia supraviețuind, un bătrân cu voce pițigăiată… E, asta-i România reală. Ies pe o scenă improvizată sindicaliștii de la C.F.R.: văd bătrâni, pensionari, cu gura mare. Acei sindicaliști au probabil între 65 și 80 de ani. Unul, cel de „80”, urlă la microfon. Ce vrea? Ce vor, de fapt? Bani, firește, mai mulți bani. Urmează să iasă profesorii în stradă, îi cheamă partidul. De fapt, pe sindicaliști, că restul turmei nu prea are încotro. Sănătatea! Spitale dotate, curate: unde, dacă n-ai bani sau esti "prea bolnav",  ești tratat cu „hai sictir”. Sute de mii de euro în cutii de pantofi și sărăcie cruntă pentru alții, mai puțin norocoși, mai puțin „șmecheri”, mai fricoși. Se „dă jos” actuala conducere a țării. Și? Vin alții? Nu știm nimic. Doar că euro crește, o ia razna. Criză politică! Aș...

Pe undeva, printr-o țară arabă, un cal slab e lăsat să moară pe un strat gros de pungi, PET-uri și alte mizerii care îi țin loc de „așternut de paie”. Oamenii trec pe lângă el, fiecare cu treburile lui. Nimeni nu se oprește să sune la autorități, să-l vegheze până vin, să-i dea apă. Seamănă cu omul jefuit de tâlhari din Evanghelie: rănit, lăsat pe marginea drumului, văzut de alții care trec mai departe fără să se oprească. Ce e scris acolo pare valabil și azi. Și câinii maidanezi bolnavi mor adesea abandonați de oameni. Nici asta nu e ceva rar. Calul întins pe stratul de ambalaje și PET-uri pare, până la urmă, o imagine simbolică. Oamenii care trec, cel care filmează… Și apoi apare medicul veterinar: îl examinează, mai cheamă pe cineva, îl ajută să se ridice. Îl duc la un adăpost, i se fac injecții, primește apă și iarbă curată. Calul își mai revine. Viața îi este prelungită. Dar înainte de asta fusese folosit. Neîngrijit, lăsat în voia sorții, flămând. Lăsat să ajungă în mizerie, apro...