Blugi și banane

Dacii în blugi, cu smartphone, urlă pe Facebook jignind președintele, numindu-l „Mucușor" sau „autist". Îl coboară. Îl trag sub ei, ca să nu mai fie nevoie să urce ei nicăieri. Asta nu e critică politică, e degradare simbolică.

Nu e vorba de idei, ci de apartenență. Cine e „de-al nostru" și cine nu.

Nicușor? Vina lui de a fi „intelectual"... Nu l-au văzut strigând, nu l-au văzut transpirând, nu le-a vorbit despre glie, despre cai, despre pământ. Nu e recognoscibil. Nu e de-al lor.

În schimb, domnul Georgescu e inginer agronom. Știe pământul, știe calul, știe sapa. L-au văzut la lopată. Vorbește pe limba celor care trăiesc jos, aproape de sol. Domnul Simion vine din stadion, din galerie: fizionomia, vocea, postura – toate sunt ușor de recunoscut. Par aproape. Par familiare. E „de-al nostru"!

Aici intervine și „industria calului". Caii, căruțele cu roți de Dacie, glia. Chiar și cei care au doar biciclete visează la calul lor, la căruța lor. Calul e mai mult decât un animal: e simbolul unei demnități imaginare, al unei apartenențe.

Banana nu intră în poveste. E străină. E importată. La fel și intelectualul care se ocupa de matematică. La fel și discursul care nu miroase a pământ.

Dacii din imaginația colectivă nu sunt istorici. Sunt pletoși, bărbosi, luptători, cu steagul cu cap de lup, îmbrăcați în blănuri. Nu gândesc, nu analizează, nu dezbat. Lovesc, strigă, rezistă. Sunt puternici prin simplul fapt că sunt „ai noștri".

De aici vine furia. De aici vin insultele. Nu pentru că cineva ar fi prea sus, ci pentru că nu e suficient de „al nostru".



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe