Oaia

 Iarna și ger ca acum. Zăpadă peste tot. Sobă de teracotă încălzită cu bețe subțiri rupte în bucăți, cu coceni. Apa de ploaie înghețată, băgată în butoiul de afară, butoi de tablă de 200 de litri. Apa la pompă înghețată și ea. Bunicul meu cu pulover gros pe el, cu vesta vătuită, cu fesul în cap. Îi moare o oaie. Și? Se gândește s-o „taie”, nu are ce-i face. Se supără. "A dracului belea! Fu*u-i pomana ma-sii de treaba!" - așa vorbea el.

Tre' se ducă, să o scoată din grajd, să o înjunghie sub privirile celorlalte, să o umfle cu pompa, să o agațe de o prăjină de lemn orizontală, să o jupoaie, să-i scoată măruntaiele, să le băgăm în lighiane smălțuite de tablă, în căldări mari.

Eu, copil fiind, să-l asist cu bunica-mea la jupuirea oii, la scoaterea conținutului din burta ei. Dobitoacele din grajd, alte oi și capre, nu simt, nu înțeleg nimic. Nu se revoltă, nu se agită — animale fără minte, fără rațiune. Zăpadă, ger, scoți abur pe gură. Bunicul meu, în putere, ridică singur oaia și o pune în cârlige de fier, o răstignește de prăjină orizontală, cu capul în jos ca să i se scurgă sângele. O agață de lemn, de picioarele din spate.

El, ciobanul, și oaia agățată de prăjină de lemn. Și celelalte oi și capre privind-o, fără să înțeleagă. Ce să înțeleagă? Că e sacrificată? Ele sunt salvate de data asta. O să-i vină fiecăreia rândul. Rândul să atârne de lemn.

Și eu acum? Fac analogie, adult fiind, între Isus de pe crucea de lemn și oaia agățată de prăjină să fie jupuită. Între oamenii care se uită la cel "mort" crezând fiecare că a scăpat, că e salvat, și oile care se uită... Ce să înțeleagă o oaie? Îi ia și pielea de pe ea. O lasă fără piele, cu mușchii și coastele la vedere. Sună cunoscut, nu? Înregistrez, copil fiind, tot. Bag la cap, stochez în memorie. Fără niciun dispozitiv electronic, fără să fiu în stare să descriu ce văd în scris, să explic cu cuvintele mele. Și-mi amintesc totul după trei decenii, acum. Acum am telefon cu ecran tactil, nu am cârciumă unde să vorbesc. Nici băutură. Am în schimb internet, telefon cu Android.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe