Opinii personale

 „Pastori ai stăpânirii” Sunt politicieni care seamănă izbitor cu unii pastori protestanți. Vin cu promisiuni mari, cu vorbe aşezate frumos, cu o linişte prefăcută menită să ne convingă că stăpânirea are grijă de noi. Ca și pastorii, par trimiși ai unui autorități nevăzute — mediatori între omul simplu și acea conducere din umbră care hotărăşte destine fără să dea socoteală. Vin la costum, puși la patru ace, cu zâmbetul exersat în oglindă. Ce caută, de fapt? Supunere. Oițe docile, ascultătoare, care să dea din cap arobator. Știu să vorbească în public, să se remarce, să capteze atenția mulțimii — talentul lor nu e muncă, ci vorbă. Și se vede că vorba prinde bine în lumea asta: la unii, vorbăria e mai bănoasă decât orice efort cinstit. Din vorbe, din promisiuni și din minciuni reușesc să-și construiască averi, influență, poziții. Sunt ca niște actori: joacă roluri, repetă replici, pun în scenă un spectacol politic în care noi suntem spectatorii. Cât despre muncă… pentru unii, munca ...

Clasele 5-8, divorțul părinților, matematica… La matematică stăteam în ultima bancă, cu proștii clasei, și spărgeam semințe. La română nu învățam gramatica. Nici franceza. De data asta aveam camera mea, fără televizor. Citeam Povești nemuritoare. De ce? Ca să mă deprind și eu cu povestirile, cu narațiunile. Sunt texte frumoase, dar cam nepotrivite pentru un puști de peste zece ani. Făceam plimbări iar prin natură, pe dealuri, de unul singur. Băteam câmpii în lung și-n lat — astfel pierdeam vremea. Timpul? Timpul nu se mai întoarce. Ce mai făceam? Mă duceam la fotbal pe stadion, alergam pe terenul cu zgură după minge. Nu mai știu ce mai făceam. Mergeam la pescuit cu undița, pe un lac. Un lac cu plopi înalți pe o margine a sa. Cum era viața atunci? Nu știu să zic. Rămâneam fără bani la început de lună. Fără bani, fără mâncare. Mă duceam la ore și mă gândeam la prunele de pe câmp. Făceam colită fiindcă săream peste mese, ajungeam la Urgențe, la spital. La spital dădeam, de regulă, peste u...

 Între sat, mahala și apocalipse De copil mă simțeam mai bine printre animale decât printre oameni. La bunici în ogradă era o procesiune: caprele, oile, porcii, câinii, un curcan nervos, cocoșul care mă fugărea. Acolo era liniștea mea. În lume — mai puțin. Bunicul era pocăit, iar lumea era împărțită strict în bine și rău. Țapul era Satana, papa era Antihristul, iar eu eram copilul care tot fura pe furiș bomboane și creioane de colorat și se temea că o să ajung în focul cel veșnic. La grădiniță educatoarea ne punea să cântăm și să învățăm poezii, dar eu tot cu bătrânele din sat îmi petreceam timpul, ascultând istorii despre semne, vise, duhurile nopții și sfârșitul lumii. Mai târziu au venit baptistele, cu broșuri lucioase, cu Apocalipsa explicată în desene mari și colorate. Vorbeau despre Titanic, despre cum s-a scufundat fiindcă oamenii nu au ascultat de Dumnezeu. Eu mă uitam la ele ca la filme: nu pricepeam mare lucru, dar simțeam că lumea e plină de pericole invizibile. Când am ...

 Stăpânii și zeii administrației  În orașele noastre liniștite, când stăpânii coboară pe străzi, nu merg așa, ca muritorii. Nu. Ei vin cu alai domnesc, însoțiți de fotografi, consilieri și funcționari emoționați. Se opresc, zâmbesc, fac poze cu bunicuțe, promit fabrici, blocuri, locuri de muncă, încă o aripă la spital — totul pentru Facebook, altarul modern al închinării publice. Și, pe măsură ce alaiul avansează, ni se dezvăluie întreaga mitologie a administrației, de parcă am trăi într-un Olimp second-hand. Mai întâi, Zeul Sănătății, protectorul cadrelor medicale și al camerelor foto. De pacienți se ocupă… doar când îl prinde obiectivul. Templul său, Ministerul, e plin de preoți ai hârtiei, care trimit răspunsuri ca pe oracole în ceață. În rest, poze, festivități și declarații solemne. Un zeu ocupat, ce să-i faci. Apoi, zeul Economiei, marele profet al taxelor. Nu se știe exact ce crește, dar impozitele sigur. Dă în ticăloșii incompetenți, îi concediază cu zgomot și promite ...

  Femeile "puternice și independente", mature, au cam dispărut din peisaj. Bineînțeles că toți le adorăm, dar probabil s-au căsătorit cu masculii Alfa și d-aia nu mai interacționează cu muritorii de rând. Da acu’ au apărut alte persoane de succes. Am citit o postare mai devreme, pe Facebook, despre un coach de dezvoltare personală cu câștiguri de zeci de mii de euro pe lună și autori de programe de fitness care câștigă și mai mult. Cică e cu marketing, cu sisteme de „reclame targetate”, cu „programări pe bandă rulantă”. Să fii coach de succes, să ai cunoștința, abilitatea de a comunica clar, să fii empatic — iată calitățile care-ți trebuiesc ca să faci zeci de mii de euro lunar cu „sistem de reclamă targetată”. Tre’ doar un smartphone, câteva „postări spirituale” pe săptămână, o cameră liberă unde să te poți filma cu telefonul ținând „discursuri motivaționale”. Și-ți vin clienți pe bandă rulantă, faci „coaching 1-la-1”, programe de grup, cursuri online sau mentorate. Cu fitne...

Un bărbat ajunge la camera de gardă cu falca vizibil umflată, însoțit de soție. Calm, nu spune nimic. Diagnosticul? Infecție dentară netratată la timp. A mers la dentist, dar fără rezultat: nu i s-a oferit tratament. La spital, situația nu e mai bună: fără antibiotic, fără internare, fără soluție concretă. Pacientul este, practic, trimis " la plimbare" pentru că spitalul nu are cabinet stomatologic. Sistemul ignoră nevoia reală a pacientului, lăsându-l fără sprijin în fața unei probleme acute.  

Cum ar fi să mă fac și eu „copil al Domnului”?  Mă tot gândesc cum ar fi să mă „pocăiesc”. Nu în sensul profund, ci în sensul ăla… practic. Să intru într-o comunitate unde, dacă învăț două-trei fraze despre „creationism științific”, deja sunt privit ca un mic savant biblic. Mă văd deja: ridic din sprânceană, dau din cap doct, și spun cu un aer grav că profesorii de biologie mint de 200 de ani și că fosilele au fost puse de satana ca să ne testeze credința. Instant +10 la popularitatea în rândul fraților. Aș crește în ochii comunității fără să mă atingă nici măcar o moleculă de efort intelectual. Încă un avantaj: eu n-am excelat la școală, dar aici școala oricum e facultativă. De fapt, în unele cazuri, e suspectă. Îmi imaginez viața socială: surori tinere, îmbrăcate decent, dar suficient cât să-mi pună imaginația la muncă. Le știu tipologia de când eram copil: ochi blânzi, zâmbete calde, pași sfioși… Nimic nou sub soare. Eu, în schimb, aș apărea la program impecabil: costum, serviet...

 În fiecare epocă apare câte un personaj convins că Dumnezeu l-a ales personal să conducă poporul. Nu prin merit, nu prin înțelepciune, ci printr-un soi de licență divină pe care doar el o poate vedea. Așa a răsărit și la noi un politician cu look de profet pensionat: păr alb, statură modestă, energie mistică scursă direct în pantaloni roșii. Un „ales” auto-proclamat, care își ține mâna întinsă cu demnitatea unui patriarh improvizat, doar-doar s-or grăbi credincioșii să i-o sărute. Și oamenii… se grăbesc. Se înghesuie, se pleacă, îi sărută mâna ca și cum ar primi dezlegări la păcate, ca la moaștele unui sfânt pe jumătate uitat. E fascinant: transformarea unui simplu om politic într-un obiect de cult. În ochii admiratorilor săi, el nu mai e un candidat ridicol, un pitic cu ambiții cosmice — e „Unsul”. „Mesia”. Conducătorul providențial, coborât parcă să repare tot ce n-au reușit alții din lipsă de… pantaloni roșii. Când vezi scena asta, înțelegi ceva important: nu politicienii își f...

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...

Amintiri din copilărie – liniștea unui timp care nu se mai întoarce  Am crescut într-o casă mare, cu etaj, în care locuiam cu părinții, bunicii și mătușa mea. Diminețile mele începeau devreme. Străbăteam toată casa, de la un capăt la altul, doar ca să ajung în bucătărie, unde mă aștepta bunica. Îmi pregătea felii de pâine cu margarină „Unirea”, presărate cu câteva fărâme de sare grunjoasă, sau câte un ou ochi ori o omletă. Iar lângă acestea nu lipsea ceaiul de tei sau cacaoa cu lapte. Mâncam cu poftă, fără mofturi, orice îmi dădea ea. Apoi ieșeam afară, în curte, și mă jucam cu ce găseam, adesea cu puii de căței sau cu pisica. Mult timp am mers cu bunica sau bunicul pe câmp, cu caprele și oile, pe potecile înguste bătătorite tot de noi, oamenii, și de animale. Pentru mine nu era doar „câmp”, ci un ținut de dealuri cu coame înalte și fânețe nesfârșite, unde pășteau vaci, oi și capre. Printre ele se ridicau stejari bătrâni, groși, martori ai unor vremuri dinaintea noastră. Localitate...

Milioane de români trăiesc din salariul minim în țară, iar alte milioane muncesc printre străini, departe de familie, pentru un viitor ceva mai sigur. În același timp, pe Facebook vedem politicieni care nu produc nimic concret, dar au aproape zilnic ședințe foto impecabile. Ne „oferă” panseluțe , alei cosmetizate și parcuri făcute pentru imagine, nu pentru oameni. Se lasă fotografiați intrând în biserică, vizitând piețe, inspectând „lucrări publice” — toate transformate în decor pentru campanii permanente. Dar ce fac, de fapt? Pozează pentru presa de partid . Pentru oamenii care le distribuie automat postările. Pentru susținători la fel de inutili în viața reală, dar foarte activi în comentarii. Ce produc? Dezbinare . Construiesc prăpăstii între „ai lor” și ceilalți. Alimentează ura, rivalitatea, suspiciunea. Ce realizează concret? Aproape nimic. Teatru. O scenografie politică jucată impecabil, dar strict pe bani publici. Sunt oratori buni, actori buni, maeștri ai aparențelor — însă a...

"Omul modern își vinde timpul și sănătatea pentru a-și câștiga existența. În fiecare zi își oferă orele, energia, viața, în schimbul unui salariu care abia îi ține pasul cu nevoile. Sistemul îl recompensează cât timp e productiv — atâta vreme cât poate munci, crea, aduce profit. Dar când timpul și sănătatea se epuizează, același sistem care l-a folosit îl lasă în urmă, ca pe o piesă uzată."( Discuții cu Sofia)

Scriu, nu pentru faimă sau pentru like-uri. Scriu pentru că am nevoie să fiu auzit. Scriu pentru a găsi oameni care gândesc ca mine, care simt la fel și care vor să vorbească despre ce contează cu adevărat. Scrisul e pentru mine un mod de a rămâne prezent și conștient, chiar și atunci când sistemul sau lumea din jur încearcă să te reducă la tăcere. E un mod de a spune: exist, simt, gândesc, nu accept nedreptatea în tăcere. Este pasiune, este afirmare, este luptă subtilă — dar mai presus de toate, este dorința de a crea legături reale, de a schimba măcar un pic lumea prin cuvinte și prin idei. Fiecare text, fiecare postare, e un pas către oameni care nu sunt singuri, și către o lume care încă poate fi mai omenoasă.

Uneori, problema nu e boala, ci felul în care sistemul te face să te simți mic, nesemnificativ și nesigur. În multe spitale, pacienții nu sunt doar ignorați — li se aplică tehnici subtile de descurajare, menite să îi facă să renunțe la a mai cere ajutor. Nu e vorba de o întâmplare izolată, ci de un pattern: mici insulte, ironii, sugestii ambigue, toate calculate pentru a reduce presiunea asupra personalului și pentru a evita responsabilitatea. Cum se manifestă: Remarci minimalizatoare: "nu e mare lucru", "și pe mine mă doare", " si eu am așa ceva", " și pe mine mă doare capul și nu mă vait" ; ironii sau glume despre sănătatea ta care îți scad încrederea, schimbări de ton sau mimică care transmit dispreț, sugestii vagi de a merge la alt medic, fără explicații, doar ca tactică de evitare; Amânări deliberate sau trimitere către colegi aflați la distanță pentru a descuraja pacientul.  Aceste gesturi nu sunt doar neplăcute — ele te fac să te îndoiești...

 Drepturile pacienților trebuie respectate!  V-ați simțit vreodată tratați cu lipsă de respect, minimalizați sau ignorați în timpul unei consultații medicale? Ați simțit că suferința dumneavoastră e pusă sub semnul îndoielii, că sunteți etichetați greșit sau redirecționați către alte spitale fără explicații clare? Știți că aveți dreptul legal să faceți o sesizare la Colegiul Medicilor din județul dumneavoastră, dacă sunteți tratați inadecvat, jigniți sau nedreptățiți de personalul medical? Nu este o rușine să cereți respect — este un drept al fiecărui pacient. O singură sesizare poate părea neînsemnată, dar mai multe plângeri similare obligă instituțiile să acționeze. Demnitatea pacienților nu trebuie să fie opțională, ci parte firească din actul medical. Nu este o rușine să cereți respect — este un drept al fiecărui pacient.

„Lăsați-ne în pace, nu ne mai deranjați!” Îți plătești taxele către stat , lună de lună, ca un cetățean corect. Dar când ajungi la spital cu o problemă mai serioasă, începe calvarul: ești plimbat de la un medic la altul, de la un cabinet la altul, uneori chiar de la un spital la altul — de la stat la privat — până când ești stors de bani și de puteri. Statul „se ocupă de tine”, așa cum se laudă, iar de aceea milioane de români au plecat la muncă peste hotare. A zis-o și Ciolacu : „Cine are bani trăiește, cine nu are bani moare.” E crud, dar adevărat. Mai ales când ajungi să bați pragurile spitalelor. Ce drepturi? Ce sesizări? Ce măsuri? Unde? Pe hârtie? Realitatea e simplă: „Lăsați-ne în pace, nu ne mai deranjați!” Corupția a dispărut? Toți sunt curați, muncitori, victime, neplătiți… așa ni se spune. Dar cine a  fost acolo știe adevărul.  

Politicianul minte pentru a domina. Pastorul minte pentru a controla. Amândoi se hrănesc din puterea asupra conștiinței altora. Politicienii folosesc frica și speranța. Pastorii folosesc vinovăția și mântuirea. Și amândoi spun, în esență, același lucru: „Urmează-mă pe mine, nu te gândi prea mult, eu știu ce e bine pentru tine."

Când se sting toate vocile din afară, rămâne doar una — vocea dinăuntru, cea care te judecă, te întreabă, te dezbracă de toate justificările. Singurătatea e locul unde omul nu mai poate fugi de sine. Nu mai are pe cine da vina, nu mai are spectatori, nu mai are aplauze. Acolo se dă adevărata judecată — între Eul care vrea plăcere și libertate, și Supraeul care cere adevăr și dreptate. E o confruntare între: – omul care ai fost, – omul care ești și omul care ai fi putut fi. În tăcerea aceea, se ridică întrebările incomode: „Unde am greșit?” „De ce am ajuns aici?” „Ce am pierdut din mine, pe drum?” Unii, când ajung acolo, cad în deznădejde — alții încep să se curețe, să se nască din nou. De fapt, singurătatea e tribunalul conștiinței: locul unde nu se mai dă sentință prin alții, ci prin tine însuți.

Sărăcia și singurătatea nu vin întotdeauna din nedreptate. Uneori sunt roadele propriilor noastre greșeli. Ai disprețuit învățătura, ai irosit timpul, ai crezut că lumea îți datorează ceva. Ai ales ușorul în locul greu, plăcerea în locul disciplinei, tăcerea în locul adevărului. Și într-o zi te-ai trezit singur — fără prieteni, fără rost, fără sprijin. Nu ți-a făcut nimeni rău direct; doar tu te-ai lăsat pe tine în voia lenei, a neatenției, a necredinței. Ai risipit ani, ai pierdut oameni, și acum te întrebi de ce ți-e frig. Singurătatea poate fi o pedeapsă meritată. O formă de dreptate tăcută, venită din partea vieții. Pentru cei care n-au vrut să învețe, care au batjocorit răbdarea, iubirea, înțelepciunea. Pentru cei care au crezut că binele vine de la sine, fără luptă.

Eram în depresie din cauza nereușitelor personale, bani n-aveam nici să-mi iau un covrig, darămite să plătesc coachi și traineri d-ăștia care au apărut acum, cu „ridică-te, frate, că poți!”. Așa că am aflat de o adunare de pocăiți în oraș și, în lipsă de psiholog, am zis să încerc și eu terapia prin cântare și rugăciune . Vorbisem cu cineva să mă primească acolo, să mai scap de stările mele de depresie și anxietate. Domnule… ajung acolo și văd toată crema orașului: numai mașini bune parcate sâmbăta în fața adunării. Parcă era showroom. Femeile îmbrăcate elegant, parfumate, curate, îngrijite. Bărbații la cămași și pantaloni de stofă, de ziceai că intră la conferință NATO, nu la slujbă. Zic: „Mă duc și eu să văd ce se predică sâmbetele.” Păi ce să se predice? Discursuri motivaționale din astea de cult select : că noi suntem cei puțini și aleși de Dumnezeu, oameni superiori, iar restul… restul să stea în banca lor, că sunt inferiori. Bineînțeles că asta mi-a plăcut instant. Bucurie drăce...