Nota

 București – clădiri scumpe, mașini de lux. Dar și ce are societatea mai trist și mai respingător.

Uneori îmi amintesc de el, de aglomerația de la metrou. De Gara de Nord, de boschetarii de acolo. Apoi de magazinele mari, cu pereți exteriori de sticlă, cu articole vestimentare de la firme recunoscute internațional. Contrast! Lux și sărăcie. Mașini de zeci de mii de euro și boschetari bolnavi cu pungi de prenandez.

Apoi clădiri care erau gata să se transforme în moloz și praf la primul mare cutremur, dar și blocuri multe cu zece etaje, blocuri solide. Și case, și parcuri verzi, mari, cu oameni tineri care făceau jogging.

Șosele late, cu patru benzi, bine asfaltate.

Și apoi să mă întorc, să revăd Moreniul, înconjurat de dealuri împădurite... Hm!

Cum era? Nu știu! Vedeam din mers, din microbuz: case, sedii ale primăriilor, monumente, biserici, pasarele pe șoseaua ce leagă Ploieștiul de București. Apoi un aeroport, un spațiu uriaș plin de mașini expuse pentru vânzare. Apoi intram în București, vedeam blocuri, magazine și altele. Eram lăsat la Gara de Nord. Iar de la Gara de Nord coboram în subteran, cumpăram cartelă, urcam într-un metrou... Alte vremuri! Acum a rămas doar amintirea lor.

Mergeam printre clădirile de la Universitate, prin anticariate. Îmi plăcea să citesc, cumpăram cărți ieftine. De regulă cărți scrise de autori clasici ai literaturii universale, mai rar SF. Cărți? Și la ce mi-au ajutat? Nu prevedeam apariția Facebook-ului, a AI-ului nici atât.

Nu aveam telefon cu cameră foto performantă, ci o cărămidă cu radio. Ce mai aveam? Nu știu! Nimic ieșit din comun.

Cum era? Oameni mulți pe trotuare. Automobile care circulau bară la bară. Mie nu mai știu unde-mi era capul, ce gândeam.

Eram tânăr și naiv, nu știam exact ce vreau. Mergeam cu metroul, îmi plăcea asta. Mă duceam la cursuri, scriam cât puteam de repede ce dicta profesorul. De ce? Nu știu.

Mâncarea se scumpise, mâncam sandvișuri, beam Coca-Cola dacă o primeam gratis odată cu ele. Cafea de la automate, rar când fumam câte o țigară cu colegii de la facultate. Și așa trecea timpul...

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe