Opinii personale

În copilărie, vara, Ion se scăldase adesea în pârâul care traversa orașul. În apă urât mirositoare, dar limpede. Prindea și pești cu mâna, la „răgălie”. Adică acolo unde se adunau crăci uscate aduse de apă, amestecate, de regulă, cu pungi, PET-uri și alte mizerii. Crăci, buturugi fără coajă, cu resturi de rădăcini, cârpe vechi aruncate, pneuri de bicicletă. O parte rămânea afară, alta sub apă, tot mormanul fiind prins de vreun ciot de arbore retezat sau într-un cot al pârâului. Alteori, mizeria adunată în jurul unui pilon de pod era tot „răgălie”. Sau cea din jurul unor blocuri de beton rămase cine știe de unde, probabil de la poduri luate de viitură cândva. În orice caz, la răgălii se adunau peștii. Se ascundeau în ele, sau sub ele, când simțeau vreun pericol. Mrene și cleni. Clenii erau iuți. Frumoși, argintii, cu corpuri alungite, numai mușchi. Mrenele sunt pești care înoată și se hrănesc pe fundul apei. Au mustăți și sunt mai lente în comparație cu clenii. Ion observase că sunt alb...

La optsprezece ani, Ion fusese trimis de centrul de recrutare la un spital militar. Un spital aflat hat departe. Și pe banii lui, nu pe ai statului. Sub amenințarea scrisă că va răspunde penal dacă nu se prezintă. Așa își amintea Ion. Și ce era să facă? S-a dus. Pâș-pâș, într-un oraș mare, în care nu cunoștea pe nimeni. Să caute un spital militar. Era ca în operele lui Kafka, ca în Procesul. Trebuia să te prezinți, dar nu ți se spunea de ce. Bănuiai tu. Știai tu. Avea o hârtie veche, îngălbenită de vreme, pe care era trecut un diagnostic și de care uitase de ani de zile. Pentru asta fusese chemat: să-l vadă o comisie. Schimbase două mijloace de transport: mașina mică și microbuzul. Ajuns în localitatea aceea, mergea și tot mergea. Pe jos, la pas. Afară era o zi frumoasă, cu soare. Pentru prima dată vedea aurolaci cu pungi de prenadez, liberi pe străzi. Și poliția? Îi ignora complet. Ion întreba trecătorii unde este spitalul. I se răspundea că mai are de mers. Era îndemnat să ia un taxi...

În adolescență, Ion obișnuia să meargă la pescuit pe gârlă. Avea un băț telescopic din fibră de carbon, lung de trei metri. Albastru. „Cormoran” se numea brandul.  Își confecționase singur o undiță. Cu fir de nailon, plută făcută din tulpină subțire de porumb, o biluță mică de plumb strânsă cu patentul și un ac Mustand( cele mai apreciate în acele vremuri). Mai avea două fire de rezervă, cu inele pentru plută făcute din furtun transparent de perfuzie folosit în spital, cu plumbi și ace puse pe suporturi speciale.  Ca momeală folosea râme de gunoi, găsite în mizeria de lângă cotețul porcului bunicului. Sau miez de pâine îmbibat cu salivă și frământat îndelung în palmă. Rar stătea să prindă lăcuste pentru a da la clean.  Era vară. Își lua rucsacul și mergea în papuci la gârlă. Papuci, bermude și tricou. Se oprea acolo unde apa era mai adâncă, la ochiurile în care se strângeau pești ceva mai mari.  Se întâlnea cu alți pescari. Avea ocazia să socializeze cu oameni noi. P...

Ion mergea regulat la București. Se ducea să învețe, să-și primească, după trei ani de studii, diploma de licență. Se scula dimineața devreme, pe la 4:30, pe întuneric. Mergea grăbit la toaletă, se spăla pe față cu apă rece ca să se trezească mai repede, își făcea un ness, mânca și pleca. Mergea mult pe jos. Rezista, era tânăr. Lua ocazia sau autobuzul până în cel mai apropiat oraș, apoi schimba iar mijlocul de transport până la București. Cam o sută de kilometri dus, o sută întors. Și pentru ce? Pentru o patalama la mână? Pentru o bucată de hârtie gălbuie, cu antetul Ministerului Educației? O diplomă care avea să stea apoi ani întregi într-un dulap, nefolosită. Dar până atunci avea să cunoască lumea bună a Bucureștiului. Clădiri moderne, mașini sport din import. Avea să vadă femei îmbrăcate impecabil la facultate, odrasle de bogătași. Avea să vadă Universitatea, Gara de Nord, parcuri verzi unde oamenii alergau ca în filmele americane. Și Casa Poporului. Și galeriile metroului. Dar era...

Am pornit spre lacul din pădure într-o dimineață oarecare de vară, cu rucsacul în spate și bățul undiței telescopice după mine. Mai întâi am ajuns la poalele unui deal, pe care localnicii îl numesc dealul Cristian. Am mers puțin pe un drum pietruit, pe lângă case, apoi am intrat pe o potecă de pământ bătătorit, care șerpuia printre salcâmi tineri. Poteca urca pe lângă o pădure de fag, iar după ceva vreme, timp în care deja gâfâiam de la efort, am ieșit într-un câmp deschis, cu iarba înaltă, legănată de vânt. Am urcat până pe coama dealului. De acolo se deschidea o priveliște largă asupra orașului: blocurile și casele păreau mici, catedrala se ridica deasupra lor, iar spre margine se întindea islazul. Se mai vedeau și altele, dar nu are rost să le enumăr. Am rămas câteva minute privind în tăcere. Mi-ar fi plăcut să surprind acel peisaj în fotografii, dar pe vremea aceea nu aveam încă un aparat foto. Am coborât apoi de pe deal și mi-am continuat drumul. Am trecut din nou prin pâlcuri de ...

Ion era copil. Vedea uneori un bărbat de vreo patruzeci de ani, de regulă neras de câteva zile, retras, tăcut și mereu în lumea lui. Era un tip înalt, suplu, cu burta suptă și plete care îi ieșeau de sub șapca trasă pe ochi. Purta aproape mereu adidași și un trening de fâș care îi acoperea tot corpul, de parcă ar fi vrut să se ascundă de privirile lumii. Mergea pe stradă fără să vorbească cu nimeni, cărând saci de rafie plini cu PET-uri și doze de bere turtite. Își vedea de treaba lui. Căuta prin tomberoane, aduna deșeuri de pe străzi. Prin oraș circula povestea că fusese cândva un elev sclipitor, olimpic la matematică, iar mai târziu chiar profesor. Dintr-un motiv pe care nimeni nu părea să-l cunoască, mintea i s-ar fi tulburat. Rămas fără serviciu, fără familie și fără prieteni, a început să adune zeci de saci cu PET-uri și alte deșeuri. Le ducea acasă, într-o locuință mică, fără etaj, moștenită, probabil, de la părinți. Dar cea mai stranie întâmplare avea să fie alta. La un moment d...