Dumnezeu–statul

 Crezi că dacă înveți la școală, te angajezi, muncești cinstit, plătești taxe și impozite, Dumnezeu–statul are grijă de tine. Așa ești învățat. Așa ți se spune. Există o plasă de siguranță. Cineva te prinde la nevoie.

Dar chiar așa să fie?

Așa se predă la școală sau așa suntem formați să gândim?

Ați mers vreodată prin București? Ați văzut oameni care trăiesc la limita supraviețuirii, pe străzi? Oameni bolnavi, uitați, lăsați în voia sorții. Unii sunt găsiți morți în propriile locuințe, cu facturile pe masă.

Religia îți spune că, dacă ești bun, există o salvare. Statul îți spune același lucru. Și totuși, realitatea contrazice promisiunea. Știm cu toții cazuri de oameni abandonați de autorități, dispăruți încet, fără zgomot.

Zilele acestea am văzut, pe platforma de închinare numită Facebook, fotografii din casele unor concetățeni: mizerie, frig, sărăcie. Oameni singuri, bolnavi, abandonați. Toate acestea într-o lume în care informația circulă cu viteza luminii, în care avem smartphone-uri, internet, mașini electrice și inteligență artificială. Suntem în Uniunea Europeană. Se vorbește despre prosperitate.

Avem însă o țară plină de biserici. Un guru în nădragi roșii, în fața căruia oameni naivi se pleacă și îi sărută mâna. Un ministru al justiției acuzat de plagiat, numit hoț și impostor.

Și?

Avem corupție în instituții, rețele de prostituție, muncă la negru, forme de sclavie modernă. Un șef de galerie de fotbal ajuns lider de opinie. Vocal. Vizibil.

Să revenim la Dumnezeu–statul.

Ce face Dumnezeu–statul?

Nu știu. Îi răsplătește pe cei fideli sistemului? Poate. Le oferă funcții, privilegii, beneficii financiare, automobile de serviciu. Statul investește în biserici, în școli, în spitale. Oferă și locuri de muncă — dar pentru aleși. Pe ceilalți îi pedepsește. Se comportă ca un dumnezeu capricios.

Autoritățile locale ne oferă „verde”. Liniște. Promisiuni. La Moreni ni se promite raiul pe pământ, în centru.

Rai și iad.

Iadul ce este? Poate o fabrică în care muncești în fum până la epuizare. Unde transpiri, îți distrugi plămânii, inima, trupul. Muncești până te rupi.

Dumnezeu–statul, statul paralel. Minciuna ca regulă. Democrația ca decor. Demonii nu mai au coarne — au funcții. Te bagă în saci negri, scapă de tine. Ca în pandemie. Frica te face docil. Oiță bună de păscut pe pajiștile verzi promise.

Gripa care vine prin aer. Febra. Covidul.

De ce mai scriu? Nu știu. Poate ca să nu tac. Să fiu vocal.

Ne uităm la icoane pe ecrane inteligente. Ascultăm slujbe pe smartphone-uri, în secolul vitezei. Tot de acolo aflăm că aleșii discută din nou despre legalizarea prostituției. Atunci intră în scenă capii bisericii și se opun. Circul se repetă. Când nu vine piticul călare pe cal alb să distragă atenția — la comandă, totul planificat, controlat atent.

Între timp, oamenii mor de frig.

Și?

Taxe mai mari. Aristocrația conducătoare. Filme americane, Coca-Cola. Fabrici în care roboțești ca să susții sistemul. Când nu mai ești bun, ești aruncat la rebuturi, la topit.

Asta-i viața. Așa pare.

La televizor o fi altfel.

Să mai scriu?

Să continui acest „delir”? Delir? Prostii. Simulare a lui.