La placat cu polistiren

 Mă duc la București, la placat cu polistiren, într-un cartier cu vile ale aristocraților. Vile mari, înalte. Mă duc ca un câine surd la vânătoare! Nici nu știu unde, dar mă duc.

Nu cunosc pe nimeni acolo, sunt poreclit „Dorel” de către colegi. Montez schele de metal, lucrez la înălțime, fac material, dau găuri cu bormașina, bag „ciuperci” în ele și altele de genul ăsta. Mă urc pe schelă, undeva sus, la „cucurigu’”. Văd de acolo numai vile mari, impunătoare, pe o suprafață plană. O vastă câmpie. Ale cui sunt vilele? Habar n-am! Ce știu eu?

Eu? „Dorel”! M-am dus de nebun printre străini. De ce? Pentru bani.

Ce, e prima oară? Nu. Nu va fi nici ultima.

Vreau să trăiesc, să experimentez situații noi.

Mă urc pe schelă, văd cum trăiesc muncitorii de rând, muncesc cot la cot cu alții. O prostie de-a mea, o pierdere de vreme. Tânăr și prost! Necopt la minte.