Opinii personale

( imagine generată cu A.I după un model real) În "Germinal", cei de jos — minerii — muncesc pentru confortul celor de sus, al proprietarilor minelor. Unii trăiesc sub pământ, ceilalți în vile liniștite, deasupra. Parcă sunt două lumi diferite. Diferența aceasta se vede și mai clar dacă romanul lui Zola este comparat cu scrierile lui Honoré de Balzac despre aristocrația franceză. De o parte apar muncitorii care își vând timpul, sănătatea și puterea pentru a supraviețui. De cealaltă parte sunt oamenii bogați, care își petrec timpul la baluri, pe moșii întinse sau prin alte țări. Beau vinuri scumpe, joacă jocuri de noroc, schimbă femeile des și par mai degrabă plictisiți decât împovărați de viață. În mod asemănător descriu și Lev  Tolstoi, și Feodor Dostoievski,  aristocrația rusă a vremii lor. În „Germinal”, viața minerilor este grea, plină de lipsuri și de nesiguranță. Salariile sunt mici, iar munca este istovitoare. Minerii coboară zilnic în adâncul pământului dup...

Era o baltă la marginea localității. Se numea Nisipoasa. Se zvonea că fusese cândva mai mare. Eu însă o știam mult secată, cu apă stătută de multă vreme. Avea un dig de pământ spre apus, gros, cu două burlane mari de fier înfipte în el pentru scurgerea apei. În centrul bălții era o buturugă cenușie, un ciot gros cu rădăcinile în apă, pe care se urca o țestoasă verde, uriașă, ca să stea la soare. Nu mai văzusem niciodată o țestoasă atât de mare. O voiam eu: să o prind, să o car în sacoșă și să o cresc în curtea bunicilor. Numai că balta, chiar și secată pe jumătate, tot era adâncă și periculoasă. Mai murise un bărbat tânăr în ea. Eu eram doar un copil. Avea pește? Da, dar de dimensiuni mici. Erau multe broaște care orăcăiau. Broaște verzi, obișnuite. Iar la undiță mai prindeai și tritoni, adică „văcuțe”, cum le spuneam noi. Unii pescari mai și exagerează. Spuneau că în acea baltă era pește mare. De unde să fie? Unde să se dezvolte? O tulburau vacile care intrau în apă. Au ră...

Eu pe acoperiș, desfăcând tabla cu levierul. Cineva zicea că e mai ușor să bagi lopata și s-o scoți. Bagă levierul, folosește-l ca pârghie, saltă, mișcă puțin mai încolo, trage cu mâna. Ia tablele și aruncă-le jos. După aia scoate scândurile, tot cu levierul. Așa-mi amintesc. Sfoara legată de horn, ca dacă alunec să mă prind de ea. Bate cu pioletul, desfa grinzile. Trage, ridică, uită-te în zare. Ce vezi? Păi, pe terenul vecin, un bărbat de etnie romă cu oameni angajați la prășit. Fiecare cu rândul lui, cu sapa. Tot în soare, tot muncă. Aplecați de la jumătate. Dar, în comparație cu ce aveam eu de făcut, părea muncă pentru bătrâni și neputincioși. Ce să faci? Asta e viața! Dai mai departe cu desfăcutul scândurilor. Soare, căldură, stat pe acoperiș. Mâncare ioc! Cornuri cu ciocolată de la bar. Cornuri „Magic” și cafea. La bar era o femeie tânără, cam urâtă. Proprietarul o numea „Strâmba”. Tot el mi-a zis că e fiica patronului de acolo și că, dacă vreau, îmi face „lipeală” cu ea. Asta fi...

Plecam în lume. Într-o Dacie d-aia veche, break, cu scări lungi de lemn pe ea. Plecam la Călărași, să facă meșterul o mansardă și un acoperiș. Să facem, că eram doi. Ce-o fi fost în capul meu? Nimic! Drum drept, asfaltat, lung. De o parte și de alta a drumului, numai câmpie, teren arabil. Culturi de grâu, rapiță, porumb, lucernă. Sau parcele necultivate, numai buruieni. Nici nu mai știu ce partide erau la guvernare, oricum nu mai contează. Ore în șir în mașină. În față, cu centura pusă. Lângă meșter, care fuma continuu. Poate ascultam la radio, nu mai țin minte. Ne îndreptam spre București. Mă uitam pe geam. Să fi avut 27 sau 28 de ani, nici asta nu-mi amintesc exact. Doar frânturi: sate, șiruri de case, monumente, câmpii până la orizont și altele de genul. Bălteni atunci: vile cu etaj, fără garduri, căruțe cu coviltir în fața lor. Proprietarii? Stăteau în căruțe. Bănuiesc că locuiau în continuare în ele. Vilele? Goale. Cum era atunci? Vile mari adunate, nedelimitate de garduri, cu cai...

Cu ani în urmă mă uitam la 7-8 bărbați puși să sape un șanț. Habar n-am pentru ce era. Bănuiesc că pentru o conducta de apă sau de gaze. Săpau cu târnăcoape, cu cazmale, cu lopeți. Unii la bustul gol, căci era primăvară, alții în tricouri. Șanțul era lung, trecea pe lângă gardurile a două proprietăți. Trecea și pe lângă arbuști cu rădăcini adânci. Pământul era galben, uscat și sfărâmicios din câte-mi amintesc, nu lutos. Aveau bidoane de apă pe care le dădeau din mână în mână. În picioare nu-mi mai amintesc dacă aveau cizme sau alte încălțări. Nu aveau uniforme, nu știu de pe unde fuseseră strânși. Trebuie să fii zdravăn, sătul, ca să poți săpa la lopată și târnăcop. Muncă brută. Muncă adevărată, metri liniari de șanț. Cineva trebuia să facă și asta. Eu doar observam și memoram. Încercam să creez imagini mentale, ca și cum aș fi făcut fotografii cu un aparat foto. Și se pare că s-a păstrat ceva, din moment ce pot să povestesc totul în scris.

 Am găsit odată, copil fiind, un taur mare, negru, într-o grădină de pe dealuri, împrejmuită doar parțial. Era unul dintre cei doi tauri ai pădurarului, folosiți pe vremuri la tracțiune. Scăpase. Avea lanțul prins de gât, un lanț lung de doi-trei metri pe care îl târa după el. Am încercat să-l trag ca pe un câine. Inutil. Nici măcar nu l-am putut clinti. Era uriaș — taur adult, ciut, complet negru. Și incredibil de puternic, mai puternic decât orice cal din localitate. Ușor înspăimântător prin liniștea lui. Puterea tăcută. Era unul dintre cei doi tauri negri, aproape identici, care trăgeau căruța încărcată cu bușteni grei pe drumul forestier. Pe alocuri nu era drum, ci doar noroi — lut cenușiu, lipicios. Li se afundau copitele despicate în pământ când se încordau să urnească povara prin pădurea de fag. Rămâneau bartamai urmele de copită; îți dădeai seama după mărime că nu sunt de vacă. Un cal nu ar fi făcut față. Nici măcar doi. Numai boii pădurarului puteau urca dealur...

  Televizor alb-negru și serialul "Dallas ". Automobile Dacia în mai multe culori: roșii, albastre, negre, verzi și altele. Trabant, nelipsitele căruțe cu roți de Dacia. Cum era? La început încă mai stăteam la cozi la pâine, când nu se găsea. Exista bere la dozator, suc la dozator. Dropsuri… Trotinete simple — dădeai dintr-un picior ca să înaintezi. Untură la magazine, pate de ficat la conserve rotunde ca și acum, batoane de ciocolată ROM, margarină Unirea, esență de rom în sticluțe mici. Radio — cu cotele apelor Dunării (cui îi folosea să știe asta? De ce? Era enervant). Gem de prune dimineața pe felii de paine alba… cu ceai de tei. Ciorbă de urzici. Cartofi prăjiți. Porumb fiert. Veceu în curte, cocoși, găini… Salată de boeuf, ornată cu jumătăți de măsline. Vișinată. Cum aș putea explica cum era? Cu antene mari pe case și pe blocuri, antene din elemente de aluminiu. Unele lungi de un metru sau chiar mai mult. Unele puse pe țevi care se îngustau treptat, sudate ca un telesco...

Trezirea în noapte. Bagajele. Plecatul de acasă. Apartamentul de atunci: mare, cu două camere… Graba de a ajunge la gară. Gara. Trenul luminat. Plecarea. Toate – ca frânturi de imagini, mai mult schematice, intuitive, în mintea mea. Ceva asemănător cu imaginile generate astăzi de A.I. Parcă niște cadre separate dintr-un film. Fără sunet. Drumul de atunci: tata cu bagajele; mama, eu și sora mea. Pe jos, grăbiți, în noapte, să ajungem la gară. Nu mașină mică, nu taxi… Trenurile de atunci? Vechi. Vagoane albastre de pasageri. Bănci acoperite cu piele artificială… destul de comode să poți dormi pe ele. Geamuri cu garnituri groase de cauciuc. Șiruri de linii de cale ferată – care acum nu mai sunt. Peronul de beton – acum năpădit de buruieni și arbuști. Atunci? Locomotive mari, puternice, cu combustibil lichid. Uriașe, pe șine. Gri, din câte-mi amintesc, murdare. Trenul aproape gol, dar cu vagoanele luminate. Gara luminată și ea în interior – acum o ruină, fără uși și ferestre, abandonată de...

Chioșcuri cu sucuri pline de coloranți și conservanți, pachete de țigări, băuturi spirtoase, gume de mestecat, multe sortimente de cafea și alte nimicuri. La televizor rulau reclame la margarină, la vodcă. Cumpăram sacoșe cu siglele unor mărci de țigări și umblam cu ele pe stradă. Sănătatea românilor? Cui îi păsa de ea. Ni se spunea că televizorul ne radiază,  să stăm departe de el. Nimic despre poluarea din fabrici, sudură, poluare fonică. Nimic despre mucegaiul din apartamente. Cancer? Soarta. „Așa i-a fost să fie.” Boli de inimă? De la supărare. Antivacciniști? „Daci liberi”? Coif de poleială care să te protejeze de radiații? Nu existau. La fel cum nu existau nici suveraniști. Existau, în schimb, partidul, stadionul, galeria. Gălăgia din stadion. Se auzea: „Huooo! Huooo!!” —cum se aud azi mulțimile de suveraniști. Se spărgeau semințe pe tribune, în timpul meciului.

 Eram copil și umblam după oi și capre pe coclauri cu iarbă, pruni și stejari bătrâni. Liniște, soare, un băț de corn făcut de tataie în mână — singura mea armă împotriva șerpilor imaginari și a țapului. Țapul era o apariție: se ridica în două picioare, se înălța ca un om și venea pieziș spre bunicul, cu capul într-o parte, ca Satana pregătit de atac. Bunicu’ îl vedea, întorcea toporul invers și-i dădea cu coada fix între coarne. După aceea, îl blestema și-l amenința că-l jupoaie de piele. Probabil îl și durea capul pe bietul dobitoc; lovitura îl mai cumințea. Zilele erau un cerc: arșiță, ploaie, învârtit pe dealuri ca Moise prin pustie. Și apoi mulsul caprelor, mirosul lor lipit de tine — cum să mai intri între oameni așa? Oile erau blânde. Caprele, în schimb, cu coada pe sus... Se cățărau în pruni, în arbuști, în orice puteau. Îmi păreau ca femeile alea mândre și proaste: parfum greu și gălăgie. Bunicul avea și porc. Trebuia curățat la el, altă distracție. Când îi dădea borhot ca...

 Când a apărut televiziunea prin cablu, prin clasa a doua, s-a deschis altă lume: nu adventiste în ținută business, ci Julia Roberts și Angelina Jolie; nu frați la costum, ci Richard Gere și Brad Pitt; nu sorcove din cartier, ci femei ca în reviste. Pe ecran, masculi alfa, buni la dat cu pumnul — Jackie Chan, Van Damme. La noi, sondori beți în tricouri sloiase, mahoarcă, bere ieftină. Nu existau „mentori”, doar bărbați rupți de muncă și femei chinuite care cărau butelii sau lucrau în confecții. Între un VHS cu „Frumoasa și Bestia” și „Alba ca Zăpada”, realitatea rămânea aceeași: Ionii și Mariile de la Schelă, de la fabrică, de prin hale reci din periferie. Apoi ieșeai afară și vedeai „Mica Italie”: blocuri cenușii, fără acoperiș, pereți pătați de igrasie, de negreală, betoane reci; ghene metalice pline gunoi, pungi, cartoane; câini maidanezi, șobolani de beci, căruțe cu roți de Dacia 1300 trase de cai slabi și obosiți. Oameni săraci scormoneau prin gunoaie ca și maidanezii.  L...

 Mica Italie a copilăriei mele — cartier murdar, sărac, cu blocuri cenușii. Cu ghene de gunoi umplute până la refuz și câini maidanezi. Cu șobolani de beci, șobolani din subsolurile blocurilor. Cartier muncitoresc, cartier important pentru conducerea localității de atunci. De ce? Pentru voturi. Cartier cu blocuri din plăci de beton, din prefabricate. Cartier cu trei cârciumi! Cu muncitori bețivi… Avea plopi! I-a tăiat primăria. Odată cu dispariția plopilor a devenit și mai cenușiu, și mai urât. Urât, cenușiu, sărac — iarna te băga în depresie. Așa îmi amintesc eu; poate alții își amintesc altfel. Eu scriu și explic cum pot reproduce totul cu ajutorul imaginației. Lângă Mica Italie aveam stadionul Flacăra. Stadion mare, împrejmuit cu garduri de beton. Cu tribune înalte din țevi groase de fier și tablă. Tribune cu rugină pe ele, tribune vechi. Ce știu eu? Făcute pe vremea lui Ceaușescu, când eu nici nu eram născut. La Flacăra, la stadion, mă duceam să joc fotbal cu alți vecini. Dădea...

 Iarna — zăpadă, ger… Mă duc cu sania pe câmp. Și? Mă duc să socializez. În lipsa telefonului mobil, computerului, smartphone-ului, așa socializam la 13 ani: pe câmp, la săniuș. Aveam sanie cu cadru gros de fier, cu pod de scânduri. Îi curățam mai întâi tălpile cu șmirghel, pe balcon. Era altfel decât acum. Nu aveam acces la internet, nu aveam telefon. Și trăiam și fără ele — nu le simțeam lipsa. Mâncam parizer prăjit în tigaie, în ulei de floarea-soarelui — nu mă gândeam că îmi face rău, că mor de la el. Umblam prin ger, prin zăpadă; nu mă gândeam că răcesc. Ce știam eu? Răcelile erau ușoare. Dealuri înzăpezite, copii, sănii. Azi? Azi nimic din toate astea. Azi avem telefoane performante, internet, Kaufland, Lidl și altele. Atunci aveam margarină Delma, o mâncam dimineața întinsa pe pâine. Acum? Nu, acum ni se zice că margarina nu-i sănătoasă… Frutty Fresh, Borsec, prăjituri — lucruri nesănătoase. Nici Coca-Cola, nici Fanta, nici mezelurile. Atunci nici nu ne păsa…

 Merg, urc în pantă, mă duc la bunici. O iau pe câmp, pe coclauri, pe poteci bătătorite de alți oameni înainte. Singur cu gândurile mele. Sunt un puști, am 13 ani. Fredonez melodii în gând, ca un casetofon stricat, bucăți din ele. Gândirea mea, în timp ce merg? În general, un monolog. Un lung monolog interior, ca și acum. O gândire destul de simplă, cu repetiții. Cânt în gândurile mele. Îmi place muzica. Ce știu eu ce-i aia oboseala picioarelor? Urc la pantă. Mi se afundă uneori călcâiele în pământul moale. E plăcut. Aer curat, păduri, iarbă verde. De sus văd centrul localității: blocuri îngrămădite, case răsfirate pe alte dealuri, turle de biserică și altele de genul. Deasupra mea, cerul, cu scame de nori albi pe el. Fericire? Ce știu eu ce-i aia? Aer curat, adiere de vânt dinspre munți, absența durerii. Restul? Habar n-am. Nici nu-mi bat capul.

 În „Mica Italie” trăiau copiii muncitorilor săraci. De sărbători confecționam ceea ce numeam atunci „tunuri”. Le făceam din cilindri groși de carton, procurați de la fabricile de croitorie din localitate, și din tuburi mari de spray modificate: găuream tubul, îndepărtam partea superioară astfel încât să poți fierbe apă în el, ca într-un ibric. Aveam și eu un „tun” dintr-un tub mare de spray pentru gândaci și o țeavă groasă de PVC „greu”. Bagam carbid, scuipat, puneam podul palmei un capăt ca oprească gazele în înterior, apoi aprindeam, repede, cu bricheta prin mica gaură făcută cu cuiul. Rezultatul? O bubuitură puternică care răsuna în tot cartierul. Când „bubuiam” pe tribunele de fier ale stadionului, se auzea și mai tare, și mai departe. Apoi erau petardele — mici, mari — care pocneau și ele destul de tare. Era distracția noastră, modul copilăresc de a ne face auziți de adulți, de a-i deranja. Iar adulții, de regulă, ne tolerau; ne lăsau să facem gălăgie în acel peisaj cenușiu...

Clasele 5-8, divorțul părinților, matematica… La matematică stăteam în ultima bancă, cu proștii clasei, și spărgeam semințe. La română nu învățam gramatica. Nici franceza. De data asta aveam camera mea, fără televizor. Citeam Povești nemuritoare. De ce? Ca să mă deprind și eu cu povestirile, cu narațiunile. Sunt texte frumoase, dar cam nepotrivite pentru un puști de peste zece ani. Făceam plimbări iar prin natură, pe dealuri, de unul singur. Băteam câmpii în lung și-n lat — astfel pierdeam vremea. Timpul? Timpul nu se mai întoarce. Ce mai făceam? Mă duceam la fotbal pe stadion, alergam pe terenul cu zgură după minge. Nu mai știu ce mai făceam. Mergeam la pescuit cu undița, pe un lac. Un lac cu plopi înalți pe o margine a sa. Cum era viața atunci? Nu știu să zic. Rămâneam fără bani la început de lună. Fără bani, fără mâncare. Mă duceam la ore și mă gândeam la prunele de pe câmp. Făceam colită fiindcă săream peste mese, ajungeam la Urgențe, la spital. La spital dădeam, de regulă, peste u...

 Între sat, mahala și apocalipse De copil mă simțeam mai bine printre animale decât printre oameni. La bunici în ogradă era o procesiune: caprele, oile, porcii, câinii, un curcan nervos, cocoșul care mă fugărea. Acolo era liniștea mea. În lume — mai puțin. Bunicul era pocăit, iar lumea era împărțită strict în bine și rău. Țapul era Satana, papa era Antihristul, iar eu eram copilul care tot fura pe furiș bomboane și creioane de colorat și se temea că o să ajung în focul cel veșnic. La grădiniță educatoarea ne punea să cântăm și să învățăm poezii, dar eu tot cu bătrânele din sat îmi petreceam timpul, ascultând istorii despre semne, vise, duhurile nopții și sfârșitul lumii. Mai târziu au venit baptistele, cu broșuri lucioase, cu Apocalipsa explicată în desene mari și colorate. Vorbeau despre Titanic, despre cum s-a scufundat fiindcă oamenii nu au ascultat de Dumnezeu. Eu mă uitam la ele ca la filme: nu pricepeam mare lucru, dar simțeam că lumea e plină de pericole invizibile. Când am ...

Amintiri din copilărie – liniștea unui timp care nu se mai întoarce  Am crescut într-o casă mare, cu etaj, în care locuiam cu părinții, bunicii și mătușa mea. Diminețile mele începeau devreme. Străbăteam toată casa, de la un capăt la altul, doar ca să ajung în bucătărie, unde mă aștepta bunica. Îmi pregătea felii de pâine cu margarină „Unirea”, presărate cu câteva fărâme de sare grunjoasă, sau câte un ou ochi ori o omletă. Iar lângă acestea nu lipsea ceaiul de tei sau cacaoa cu lapte. Mâncam cu poftă, fără mofturi, orice îmi dădea ea. Apoi ieșeam afară, în curte, și mă jucam cu ce găseam, adesea cu puii de căței sau cu pisica. Mult timp am mers cu bunica sau bunicul pe câmp, cu caprele și oile, pe potecile înguste bătătorite tot de noi, oamenii, și de animale. Pentru mine nu era doar „câmp”, ci un ținut de dealuri cu coame înalte și fânețe nesfârșite, unde pășteau vaci, oi și capre. Printre ele se ridicau stejari bătrâni, groși, martori ai unor vremuri dinaintea noastră. Localitate...