Țapul

 Eram copil și umblam după oi și capre pe coclauri cu iarbă, pruni și stejari bătrâni. Liniște, soare, un băț de corn făcut de tataie în mână — singura mea armă împotriva șerpilor imaginari și a țapului.

Țapul era o apariție: se ridica în două picioare, se înălța ca un om și venea pieziș spre bunicul, cu capul într-o parte, ca Satana pregătit de atac. Bunicu’ îl vedea, întorcea toporul invers și-i dădea cu coada fix între coarne. După aceea, îl blestema și-l amenința că-l jupoaie de piele. Probabil îl și durea capul pe bietul dobitoc; lovitura îl mai cumințea.

Zilele erau un cerc: arșiță, ploaie, învârtit pe dealuri ca Moise prin pustie. Și apoi mulsul caprelor, mirosul lor lipit de tine — cum să mai intri între oameni așa?

Oile erau blânde. Caprele, în schimb, cu coada pe sus... Se cățărau în pruni, în arbuști, în orice puteau. Îmi păreau ca femeile alea mândre și proaste: parfum greu și gălăgie.

Bunicul avea și porc. Trebuia curățat la el, altă distracție. Când îi dădea borhot cald, iarna, se îmbăta — de-aici expresia „beat ca porcul”. Se trântea în colț, în mocirla neagră, grohăia încet. Bunicu’ îl lovea ușor cu ciomagul să verifice dacă încearcă să se ridice. Tot așa zăcea și el, bunicul, la pat, în bucătărie, după prea multă țuică de casă.