Carte vs televizor

 Cartea presupune să-ți imaginezi persoane, locuri etc. — deci o activitate psihică destul de complexă. În schimb, la televizor primești totul de-a gata. La televizor vezi ce vor „marii acestei lumi" și înghiți ceea ce ți se oferă. Știri serioase, emisiuni de divertisment, filme de acțiune, desene animate — toate amestecate, fragmente. Ai încotro? E dependență: nevoia de a-ți umple timpul din plictiseală. Zici că te odihnești după muncă, că te refaci… Îhm!

Aveam telecomandă și schimbam posturile, cel mai adesea fără să găsesc nimic care să mă intereseze în mod deosebit. Mă enervam. Ce igienă mentală? Ceva asemănător cu scroll-ul pe telefon din prezent. Aveam zeci de canale, românești și străine. Din când în când prindeam câte un film bun, de regulă adaptări după romane celebre. Citisem și unele romane clasice — ecranizările mă atrăgeau, mă interesau. Dar asta era raritate. Restul? Îmi umplușem mintea cu mizerii, cu informații inutile: melodii, scene din filme și desene animate; reclame, actori de comedie care se scălâmbau, femei din ce în ce mai dezbrăcate — una mai provocatoare ca cealaltă. Totul menit să capteze atenția, să atragă instinctiv, să provoace o atracție subtilă, greu de descris. Iar eu… parcă devenisem un tomberon de gunoi în care se aruncă ce-i mai infect, mai nefolositor. D-ala care atrage șobolanii și gândacii de bucătărie. Parcă mâncam alimente incompatibile și făceam indigestie: salam cu ciocolată, roșii cu napolitane — ca un om cu grave deficiențe psihice.

Mi se luase; mi se făcuse lehamite. Scârbă! Greață și saturație. Am renunțat definitiv la televizor și am încercat să schimb ce se mai putea: am mai citit cărți, am hoinărit pe străzi ca un nebun, am ținut un jurnal. Poate exagerat, veți spune… M-am apucat să fac curățenie în interior — în minte, în suflet. Să învăț să gândesc puțin altfel, să înlocuiesc informațiile inutile (toate mizeriile îngrămădite de ani de zile) cu altele mai utile. Să trec de la haos — agitație internă, fredonat de melodii continuu — la o oarecare ordine. Căci orice operă literară, fie ea și o schiță sau o nuvelă, înseamna pentru mine ordine, precizie: ceva mai curat, mai sănătos. Concentrare, nu împrăștiere ca în fața televizorului. Disciplină, nu amestec ca lătură pentru porc, cu coji de cartofi cruzi și coji de ouă plutind în apă cenușie. Nu sac negru plin cu mizerii urât mirositoare. Nu expunere haotică la informații, nu „salată de boeuf" cu de toate, cu maioneza, cuburi de morcovi fierți și felii de castraveți murați. Nu prăjituri cu moț de frișcă urmate de felii de pizza și pahare de bere amăruie.

Voiam să mă schimb, să scap de haosul din minte; realizasem că trebuie făcut ceva. Și ce am făcut? Am renunțat la televizor. Am renunțat să mai consum lături.

În timp, ani de zile — căci e un proces de durată — am început să mă curăț, să mă vindec. Am ajuns — greu, ce-i drept! — să nu mă mai simt un tomberon de gunoi, tomberonul altora. Să nu mai am indigestia aceea psihică, sentimentul că televizorul m-a distrus ireversibil. Uneori simțeam că sunt un nimeni, un nimic: un tomberon umplut cu resturi de mâncare, cu șervețele folosite, pahare de unică folosință, cutii de conserve goale cu capace zimțate și tăioase; fragmente de componente din plăci electronice, bucăți mici de plastic din carcasa neagră a unui aparat de radio. Cu ce se aruncă! Cu ce nu mai e de vreun folos, cu ce trebuie dus departe și îngropat.

Și încă nu găsesc cuvinte mai potrivite, imagini mai relevante, ca să descriu toată repulsia pe care o simt. Nu pot, în momentul de față, să o redau în așa fel încât să provoace și mai multă repulsie.