Opinii personale

La orele de matematică din gimnaziu, Ion obișnuia să se așeze de bunăvoie în ultima bancă, alături de cei mai slabi colegi la învățătură. Acolo juca pe ascuns X și 0, spânzurătoarea sau spărgea semințe. Copia exercițiile rezolvate la tablă, se plictisea, se uita pe geam, pe pereți, pe tavan. În mintea sa purta un monolog în care se întreba la ce-i bună atâta matematică și ce ar putea face cu acel timp liber. Ar fi putut hoinări pe străzi și ar fi învățat mai temeinic cum e lumea. Ar fi văzut case de diferite dimensiuni, curți, garduri, blocuri, oameni. Ar fi acumulat experiențe noi. Ar fi putut sta pe gârlă, să pescuiască, așa cum făceau și alții, adulți în toată regula. Tot o pierdere de timp. Ar fi putut învăța mecanică într-un atelier. Orice. Dar trebuia să stea și să copieze de la tablă exerciții. Cifre și diverse semne. O oră, două... Mereu, în mod repetat. Umplerea timpului cu ceva.

Ion se născuse înainte de Revoluția din 1989, într-o familie modestă. Crescuse într-un cartier sărac, alcătuit din blocuri cenușii, ridicate în grabă în perioada comunismului. Deasupra lor nu se vedeau acoperișuri înclinate, ci doar terase plate acoperite cu smoală. Multe blocuri nici măcar nu aveau balcoane. Privite de la distanță, de pe dealurile din împrejurimi, păreau niște cutii uriașe de beton așezate una lângă alta. Ion locuise împreună cu părinții săi la parterul unui astfel de bloc. Vara, ferestrele stăteau mai tot timpul deschise, iar zgomotele cartierului de afară se auzeau parcă mai tare: copii care se jucau de-a pititea, vecini care discutau între ei, câte un câine lătrând. Mersese la școala cea mai apropiată de casă. Mai târziu intrase la liceu, iar după aceea la facultate. Copilăria lui Ion fusese umbrită de lipsuri. Ca o revoltă personală, el nu fusese un elev model. Uneori chiulea câte o zi, două, pentru a hoinări pe dealuri. Pentru a sta în liniște. Nu credea că școal...

Ion lucra în orașul alăturat pe 70 de lei pe zi. Pentru asta ajungea la locul de muncă la ora 8 dimineața și pleca acasă după ora 15. Dar nu-l grăbea nimeni ca în fabrică, nu avea normă impusă. Demola, repara pereți, zugrăvea, demonta instalații vechi de apă și gaze. Uneori monta câte o priză, alteori schimba o baterie de amestec. În acele vremuri, Ion era oarecum mulțumit de viața lui. Socializa cu colegii de lucru, mânca multe produse de patiserie, se descurca cu facturile și cu restul cheltuielilor. Visa să se angajeze din nou într-o fabrică pentru a avea și mai multă stabilitate, pentru a contribui la C.A.S. Voia normalitate. Așa credea el că arată normalitatea: un contract de muncă, taxe plătite la timp și „drepturi depline”. De fapt, se mințea singur. Dar nu era singurul. La fel se mințeau și alții.

Într-o vreme, Ion se îmbolnăvise. Bănuia că are o hernie. Așa că se dusese la medic, la spital. Acolo descoperise că doctorului, chirurg de profesie, îi cam tremurau mâinile. Nu-i venea să creadă ce vede: un chirurg cu tremurici. Se gândea în sinea lui cum avea să fie reparat de dânsul: — Hârș! Din greșeală, medicul secționează cordonul spermatic... Îl pufnea și râsul imaginându-și că ar putea exista și un medic dentist la fel. Cum ar fi, se întreba el, să-i tremure mâna cu tot cu freză în timp ce polizează o carie la o măsea din partea de jos? Totul părea desprins dintr-o comedie. Și cine-l pusese să se forțeze? Cine-l pusese să ridice obiecte grele? Soarta! își răspundea singur. Se gândea că poate se născuse cu vreo predispoziție pentru hernia inghinală. Poate că era altceva. Nici el nu mai știa ce are. Îl chinuia o durere acolo, zi de zi, de mult timp. La început o ignorase. Apoi se obișnuise cu ea. Dar acum crescuse în intensitate și îl obliga să-și restrângă serios activitatea.

Alarma de pe telefon a sunat și a fost închisă rapid cu degetul mare. Ion a deschis ochii în întunericul camerei. Corpul îi cerea să mai stea, dar vezica plină dicta altceva. S-a ridicat mecanic și s-a îndreptat buimac spre toaletă, lăsând în urmă căldura patului. În bucătărie, gesturile s-au succedat de la sine, rod al unei rutine de ani de zile. A pus trei ouă la fiert într-un ibric smălțuit și a turnat o linguriță de ness într-o cană de ceramică. Plus una de zahăr. Peste praful maroniu a lăsat să curgă apa fierbinte. Apoi a învârtit cu lingurița conținutul până când deasupra s-a format o spumă subțire. A diluat-o pe urmă cu puțină apă rece de la robinet și a sorbit puțin din picioare, privind geamul aburit. A mâncat. A terminat cafeaua. Timpul presa. A trecut la inventarul zilnic. Rucsacul? Are hainele de schimb. Portofelul? Da. Banii de drum? Numărați și puși în buzunarul din față. S-a îmbrăcat în grabă, trăgând pe el hainele de stradă cu mișcări rapide, a oprit curentul din întrer...

Într-o zi, Ion a găsit pe un grup o mamă singură care îi îndemna pe oameni să se înscrie pe un grup de matrimoniale pe WhatsApp. Cum era nevorbit de la job și curios din fire, s-a înscris. Spera să găsească acolo oameni din lumea bună, persoane serioase, poate chiar discuții interesante despre viață, cărți, filme sau planuri de viitor. Realitatea s-a dovedit a fi puțin diferită. Pe grup, femeile puternice și independente erau, în mare parte, casnice obosite de viață, șomere de lungă durată sau pensionate pe caz de boală. Multe își petreceau timpul între cafea, țigări, postări motivaționale și plângeri despre cât de greu este să găsești un "bărbat adevărat în zilele noastre". Bărbații adevărați nu întârziau să apară. Șoferi de tir pe comunitate, muncitori în depozite prin Anglia, Germania sau Olanda, fiecare cu fotografia regulamentară lângă un camion, un bemveu sau o farfurie cu mâncare gătită la reșou. Din poze reieșea că erau oameni realizați. Din discuții, Ion a aflat că m...

Programul oficial începea la ora 8:00, dar pentru Ion ziua de muncă pornea pe la 7:40. Acele douăzeci de minute furate dimineții, înainte ca șefii să apară pe linie, reprezentau o plasă de siguranță pentru dansul. Avea de realizat o normă fixă: 400 de piese pe schimb. El făcea 420, să arate că-i "vrednic". Sa nu i se reproșeze nimic. La un calcul simplu, asta însemna că dispunea de doar un minut și câteva  secunde pentru fiecare piesă. Dacă întâlnea un cablu încurcat sau o mufă defectă, pierdea secunde pe care nu le mai putea recupera. De aceea începea mai devreme; avea nevoie de acel avans pentru a putea respira. Locul său de muncă era o izolat de al colegilor, colegelor. În timp ce ceilalți își formaseră propriile bisericuțe, glumeau sau își pasau sarcini unii altora, Ion nu vorbea cu nimeni. Era complet singur. Singurul său partener era o șurubelniță electrică automată, cu motor mic si puternic intr-ansa, facuta in Japonia. Munca îi cerea o precizie si viteză. Trebuia să a...

Șase bărbați prost îmbrăcați se chinuie să mute o bucată lungă și grea de șină de cale ferată. O prind cu trei clești speciali și o ridică de un capăt. Cei dintr-o parte doar susțin greutatea, cei din partea opusă ridică și trag în același timp. Muncă grea, în soare. Fără echipament adecvat de protecție. Unii poartă papuci, alții adidași uzați sau încălțăminte ușoară din pânză. Toți și-au înfășurat fulare în jurul mijlocului pentru a-și proteja coloana. Prevenția dizabilităților? Protecția muncii? Probabil că, în locul acela, prin India sau pe unde a fost făcută filmarea, acestea sunt preocupări rezervate altor categorii sociale, mai importante. Privind astfel de imagini, este greu să nu te gândești că și acolo există politicieni care vorbesc despre grija față de cei vulnerabili. Discursurile sunt, probabil, asemănătoare peste tot. Realitatea de pe teren este cea care diferă. Iar realitatea arată șase oameni care cară o șină grea, în soare.

Oamenii străzii din state bogate, din S.U.A. Sunt liberi? Majoritatea par dependenți de droguri. Alegeri: droguri, boală, pierderea locuinței, pierderea locului de muncă, sărăcie extremă. Marginalizare, excludere dintre cei sănătoși și capabili. Degradare, devalorizare, abandon. Societatea se distanțează. Sunt lăsați să se descurce cum pot. Mulți mor. Asistență socială? Servicii de dezintoxicare? Drepturile omului? Omul de rând este încurajat să creadă că statul are grijă de el dacă, dintr-un motiv întemeiat, nu mai poate munci. Statul! Ocrotitorul celor nevoiași, nu? Aproape ca Dumnezeu. Spitale cu îngeri binefăcători în ele... Și iadul. Singurătatea. Apar și justificările: nu ne mai ocupăm de el sau de ea fiindcă bea, se droghează. Oricum „e bolnav psihic”. Deci este pierdut. O cauză închisă. Uneori, o etichetă este suficientă pentru a te împinge spre marginea societății. Dreptate, adevăr, protejarea celor slabi — valori creștine....Unii învață să joace foarte bine rolul îngerilor. J...

Văd pe Facebook câteva secvențe filmate într-o fabrică de anvelope. Probabil undeva prin India.  Apare o moară care macină cauciuc. Lângă ea se vede un maldăr de praf negru. Muncitorii sunt murdari din cap până în picioare.  Praful este adunat cu lopata și aruncat într-o cutie. Privind imaginile, nu poți să nu te gândești la plămânii celor care lucrează acolo zi de zi.  Moara face probabil un zgomot puternic, deși în filmare nu se aude clar. Cauciucul este încălzit, topit și introdus în matrițe. Se ridică fum.  Procesul pare greu, obositor și murdar.  Privite de la distanță, astfel de locuri seamănă mai puțin cu fabricile moderne din reclamele companiilor și mai mult cu niște spații în care oamenii își consumă sănătatea pentru a produce bunuri de care alții se vor folosi fără să se gândească prea mult la originea lor.  Protecția sănătății? Condițiile de muncă? Din câteva secunde de filmare este greu de spus. Dar imaginile ridică întrebări.  Scene asemă...

S.U.A., 2026 Oameni distruși de droguri. Oameni ai străzii. Mii, peste o suta mii. Sunt filmați de jurnaliști, de artiști sau de simpli trecători. Sunt criticați. Li se reproșează că au avut libertate și nu au folosit-o cum trebuie, că au făcut alegeri greșite, că nu au voința necesară pentru a se schimba. Nu lucrează. Nu sunt internați în spitale de psihiatrie și nici închiși în penitenciare. Sunt lăsați să se descurce singuri pe străzi, de multe ori abandonați de prieteni și de familie. Dependenți, oameni respinși de societate, lăsați să supraviețuiască pe cont propriu. Teoretic vorbim despre o civilizație creștină, despre Isus ca model moral. Dar, în Evanghelii, Isus îl ridică pe cel căzut fără să-l judece în public și fără să-l umilească în fața celorlalți. Nu-i enumeră păcatele cu glas tare. Este discret. Poate cel mai surprinzător este contrastul cu imaginea pe care o cunoaștem din filme: cetățeni echilibrați, case spațioase și curate, spitale moderne, medici bine pregătiți, tehn...

Testoasele Ninja sunt inspirate, probabil, de o imagine reală a societății: oameni care ajung să trăiască sub oraș, în canale și tuneluri, retrași de bunăvoie sau împinși acolo de împrejurări. Fenomenul există și astăzi în unele mari orașe. Sub asfalt, în spații pe care cei mai mulți oameni nu le văd niciodată, trăiesc persoane care au pierdut aproape totul: locuința, siguranța și, uneori, legăturile cu familia sau prietenii. Tuneluri, gunoaie, graffiti, droguri, nesiguranță. Oameni cu traume și probleme pe care societatea nu reușește întotdeauna să le rezolve. La propriu și la figurat, ei trăiesc sub ceilalți. Imaginea aceasta amintește de unele episoade biblice. Demonizații locuiau printre morminte, departe de comunitate. Leproșii erau ținuți la distanță de ceilalți și obligați să-și anunțe prezența. Timpurile s-au schimbat, dar mecanismul pare asemănător. Fiecare societate își are marginalii săi, oamenii împinși la margine sau ascunși privirii celorlalți. Iată că am ajuns de la Test...

Iunie 2026, Moscova: cer întunecat de fum.  Pe Facebook au apărut înregistrări video din Rusia. În ele se văd explozii, incendii și coloane de fum negru care acoperă cerul. Fum toxic, adică poluare.  Ard clădiri. Se aud sirene, probabil ale mașinilor de pompieri. În rest, noi nu știm mare lucru.  Imaginile sunt fragmentare. Câteva secunde de filmare...  Războiul, privit de la distanță, ajunge la noi prin ecrane: fum, foc, zgomot și multă incertitudine.  Ce va urma?  Cine știe?

Zola descrie foarte bine păturile de jos ale societății: muncitorii, sărăcia, alcoolismul și abuzurile autorităților. Punctul culminant al operei sale pare să fie „Germinal”. Dacă este să vorbesc despre aristocrație și despre o existență mai tihnită, aș alege pentru comparație „Amantul doamnei Chatterley”. Ca un contrast față de ceea ce descrie Zola. Par două lumi diferite. Una este lumea muncii grele din mine, iar cealaltă este o lume apropiată de natură, mai liniștită și mai confortabilă. Una pare cenușie și apăsătoare, cealaltă mai luminoasă. În „Amantul doamnei Chatterley”, o femeie tânără și atrăgătoare leagă o relație amoroasă cu pădurarul angajat pe domeniul soțului ei, rămas paralizat de la brâu în jos. Romanul se desfășoară într-un mediu în care lipsurile materiale nu mai sunt problema principală. Atenția se mută spre sentimente, relații și căutarea fericirii personale. În „Germinal”, în schimb, întâlnim întunericul din mină, praful de cărbune și vagonetele care trebuie împins...

Feodor Dostoievski, fiu de medic, ajunge inginer la drumuri și poduri. Deci, spre deosebire de alți scriitori, are o profesie respectabilă. Apoi urmează decăderea: deportare în Siberia, muncă silnică, sărăcie, creditori, jocuri de noroc. Instabilitate și eforturi continue de a scăpa de ea. Este amuzant cum Anaïs Nin îl compară, în jurnalul ei, pe Henry Miller cu marele Dostoievski. Unul pleacă de la o profesie care presupune disciplină și minte limpede — ingineria. Celălalt pare să aibă o cu totul altă abordare a vieții: hoinărește, schimbă locuri și încearcă să transforme experiențele sale în literatură. Dostoievski este condamnat la muncă silnică în Siberia, printre tot felul de răufăcători. Miller umblă din loc în loc, fumează și se străduiește să scrie. Pare animat de câteva nevoi simple și puternice, dintre care fumatul și sexul ocupă un loc important în cărțile sale. Dostoievski studiază sărăcia, suferința și raporturile dintre aristocrați și cei aflați pe cele mai de jos trepte ...

În "Zbor deasupra unui cuib de cuci" este vorba despre McMurphy, un bărbat trecut de 30 de ani- energic, impulsiv și sfidător- transferat într-un spital de psihiatrie. El speră că va scăpa astfel de rigorile închisorii și de munca impusă acolo. Sora Ratched este antagonista lui. Ea conduce secția cu o disciplină rece și exercită o autoritate aproape absolută asupra pacienților. Mai există un personaj important: martorul tăcut, șeful Bromden, un indian masiv care se preface a fi surd și mut. El vede, aude și tace. Tăcerea îl protejează. Autorul, fost infirmier într-un spital de psihiatrie, Ken Kesey, descrie intenționat mecanisme de control din instituții: tratamente degradante, abuzuri, folosirea fricii pentru a obține conformism, precum și puterea rușinii și a etichetelor. Pacientul dependent și vulnerabil are puține alternative și ajunge adesea să se supună autorității personalului. Temele majore ale romanului sunt, după părerea mea, conformismul și demnitatea, puterea și s...

Un jurnalist din S.U.A. are o pagină de Facebook numită „Adevărul din stradă”. El filmează oameni ai străzii din zona Portland, surprinzând mediul lor și viața de zi cu zi. S.U.A. — „țara tuturor posibilităților”. Da… dar acolo societatea abandonează unele dintre cele mai vulnerabile persoane, lăsându-le pe străzi sau să trăiască în păduri (parcuri). În multe cazuri, închisoarea sau spitalele de psihiatrie par alternative mai bune decât viața în stradă, sub cerul liber, pe asfalt. Imaginile sunt dure, în contrast cu ceea ce vedem în filmele și serialele lor. Cei aflați la marginea societății par, de multe ori, invizibili pentru ceilalți. Nu există un mecanism clar care să-i readucă în interiorul comunității. Drepturile omului? În teorie, un ideal. În practică, realitatea pare mai complicată. Grija pentru categoriile defavorizate pare mai degrabă declarativă decât concretă.

Henry Miller descrie în „Tropicul Capricornului” existența unui om sărac, instabil și aflat la marginea societății. Romanul este în mare parte autobiografic și se numără printre operele pentru care autorul a devenit cunoscut. Lui Miller i s-a reproșat adesea că și-ar fi ales singur această existență. Că nu societatea l-a împins spre sărăcie și nesiguranță, ci propria lui dorință de a trăi experiențe pe care mai târziu să le transforme în literatură. Cu alte cuvinte, că și-a asumat riscuri pe care alții le-ar fi evitat. Dar cât a fost alegere și cât au fost împrejurările? Cât a fost pasiune și cât a fost lipsă de alternative? Este greu de spus. Dincolo de biografia autorului, romanul vorbește despre un lucru vechi de când lumea: excluderea din comunitate. Despre omul rămas fără sprijin, fără protecție și fără un loc al său. Psihologia a formulat mai târziu teorii despre nevoia de apartenență și despre efectele izolării. Romancierii însă observaseră fenomenul cu mult înainte. L-au descri...

2026- Oregon, Portland, S.U.A.: corturi pe străzi, oameni care nu mai au nimic. Oameni ai străzii. Mulți. Criză. "Politică proastă", spun unii dintre ei. Moartea unui om pe un spațiu verde al localității pare să devină ceva obișnuit. Un tip fără un picior, aflat într-un scaun cu rotile, este foarte critic față de serviciile sociale. Vorbește fluent, coerent. Majoritatea celor filmați par oameni educați. Și atunci apare întrebarea: cum au ajuns pe străzi? În altă parte, în zona Los Angeles, aceeași imagine: oameni respinși de societate, întinși pe trotuare ca niște maidanezi. Femei, bărbați. Dependenți de droguri. Prostituate în costume de baie, în plină zi, așteptând clienți. "Visul american"? Imaginile astea sunt desprinse dintr-o lume aflată în criză. Bine ați venit în lumea reală!

( imagine generată cu A.I după un model real) În "Germinal", cei de jos — minerii — muncesc pentru confortul celor de sus, al proprietarilor minelor. Unii trăiesc sub pământ, ceilalți în vile liniștite, deasupra. Parcă sunt două lumi diferite. Diferența aceasta se vede și mai clar dacă romanul lui Zola este comparat cu scrierile lui Honoré de Balzac despre aristocrația franceză. De o parte apar muncitorii care își vând timpul, sănătatea și puterea pentru a supraviețui. De cealaltă parte sunt oamenii bogați, care își petrec timpul la baluri, pe moșii întinse sau prin alte țări. Beau vinuri scumpe, joacă jocuri de noroc, schimbă femeile des și par mai degrabă plictisiți decât împovărați de viață. În mod asemănător descriu și Lev  Tolstoi, și Feodor Dostoievski,  aristocrația rusă a vremii lor. În „Germinal”, viața minerilor este grea, plină de lipsuri și de nesiguranță. Salariile sunt mici, iar munca este istovitoare. Minerii coboară zilnic în adâncul pământului dup...

Exista o fabrică mare, cu mai multe secții de producție și un depozit. În ea, cei mai mulți oameni făceau muncă repetitivă, în trei schimburi. Bărbați și femei, laolaltă. Unii lucrau lângă roboți industriali. Ritmul era dat de mașini. Oamenii trebuiau să se țină după ele. În timp, ritmul acesta devenea normal. Cine nu-l putea ține pleca. Ceilalți mergeau înainte. Opt ore atenți la benzi, la piese, la semnale. Seara se întorceau cu autobuzele și microbuzele. Mâncau, beau câte ceva, dormeau. A doua zi o luau de la capăt. Viața oscila între fabrică și casă. Zilele semănau între ele. Doar sâmbăta și duminica se schimba decorul: pescuit, bere, țigări, grătare. Luni dimineață însă totul reîncepea. Unii se îmbolnăveau și plecau. Alții nu mai făceau față ritmului. În locul lor veneau alți muncitori. Fabrica mergea înainte. Din afară, nimic nu părea neobișnuit. Se făcea producție. Salariile erau plătite la timp. TIR-uri intrau și ieșeau din curte. Totul funcționa.

( imagine generată cu A.I după una reală) Africa, măgari prin galerii de mină cărând cărbuni în saci concepuți special pentru asta. În galerii scunde, pe unde oamenii se apleacă ca să poată merge. După, în înregistrare, căci totul e pe Facebook, un miner îmbrăcat sărăcăcios, fără cizme sau bocanci de protecție, dar cu lanternă puternică pe cap, desface bucăți mari de cărbune cu târnăcopul din peretele unei galerii. E murdar de negreală, izbește cu târnăcopul din poziții foarte incomode. Nu poți sta normal în galeriile acelea scunde, uneori intri ghemuit. Desfaci cărbunele cum poți, cu târnăcopul. Te murdărești. Improvizații! Cărbuni puși în canistre pătrate de plastic, tăiate astfel încât să semene cu niște cutii, trase cu sfoara din locuri înguste. Apoi puși în saci. Întreaga mină pare o improvizație: fără lift, fără instalație electrică pentru iluminat, cu galerii întărite prost cu grinzi subțiri și scânduri, din loc în loc. Sine, vagonete? Se pare că are o linie și un va...

Văd iar, într-o țară arabă, evident pe Facebook, un cal bolnav abandonat pe un morman de gunoi și moloz. Pungi multe ies din moloz. Niciun fir de iarbă, niciun vas cu apă lângă el. Când nu mai e bun de muncă, nu mai valorează nimic. Nici pielea, nici carnea, nici oasele… nimic. Pare bolnav și de râie. A fost lăsat să moară așa, de foame și de sete, deja aproape acoperit de pământ. Vine „îngerul” lui salvator, îl ia de căpăstru și pleacă cu el către adăpost. Îngerul fiind, evident, medicul veterinar. Când merge, se observă că șchioapătă de un picior din față. Cât de cruzi pot fi oamenii… Ce cultură…

Mica Italie a copilăriei mele: blocuri cenușii, fără acoperiș, fără balcoane, cu "alei" de pământ printre ele. Cu șobolani de beci, cu maidanezi. Cu anvelope de mașini arse noaptea pe spațiile verzi de către copii. Uneori și ziua, degajând vizibil mult fum negru, plouând serios aerul. Cu plopi mari, drepți, care țineau umbra blocurilor. Plopi de zeci de ani, adulți. Era un cartier muncitoresc. Cartier cu multe blocuri cubice, cu fațade udate de ploi și uscate de vânt și soare. Rufele se uscau pe sârme în fața lor, afară. Pe sârme fixate de „T”-uri din țeavă rotundă, la nivelul solului. Sau în fața ferestrelor, sub ele, tot agățate cu clești de sârme. Blocurile erau izolate deasupra cu smoală, protejate astfel de intemperii. Aveau și antene cu elemente pe ele; prindeam TVR 1. TVR 2 mai rar, cu purici. Apa era la program. O țineai în găleată, luai cu cana pentru băut. Țineai cada de fontă emailată din baie plină cu apă ca să ai ce arunca în veceu când lipsea apa din rezervorul ...

(imagine generată cu AI după una reală) Urcam împreună cu doi prieteni la deal, pe o potecă ce trecea pe lângă o pădure liniștită de foioase. Urcușul îmi punea serios la lucru mușchii picioarelor, dar eram mai tânăr și nu țineam cont. Ce-mi păsa? Destul că aveam compania celor doi vecini de cartier. Mergeam la o baltă cu pește aflată undeva sus, pe deal, deasupra localității. O baltă mică, cu pește, tritoni și broaște verzi. Noi îi spuneam „lac”. Ce lac? Era doar apă de ploaie adunată de pe un povârniș și stăvilită de un mal pe care îl bănuiesc artificial. În perioadele ploioase avea un luciu de apă cam cât jumătate de teren de fotbal. Mai mică... Pentru unii localnici, pescuitul acolo era un prilej de recreere și de stat la vorbă cu alți pescari. Balta era plină de broaște care orăcăiau puternic. Broaște verzi, mari și sănătoase. Avea și mormoloci. Cât despre pește, cei mai mulți erau carași de șase-șapte centimetri. Peste opt centimetri deja era considerat „mare”. Anumiți...

Eram copil și mă duceam la „grădina” bunicilor din partea tatălui meu. Era, de fapt, o gospodărie aflată la marginea localității, lângă dealuri. Era împrejmuită cu garduri din plasă de sârmă și gard viu, iar în mijloc avea un nuc mare și bătrân. Un nuc gros, care își întindea coroana peste magazii și peste grajdul vacii. Grajdul țin minte că era din cărămidă, tencuit și văruit. Undeva lângă el trebuie să fi fost cotețul găinilor. Pe partea cealaltă era cel al câinelui. Sub nuc nu creștea nimic. Găinile curățau orice fir de iarbă sau buruiană. În plus, bătătoreau locul zi de zi împreună cu bunicii, pisica, cățelul, șobolanii, șoarecii, vrăbiile și guguștiucii. Magaziile? Una era făcută din țevi și placaje, alta din țevi și plasă cu ochiuri pătrate, folosită la armarea betonului. În cea din urmă era o pompă de apă. O pompă din țeavă de fier, cu robinet obișnuit și capăt îndoit în formă de semicerc. Nu existau robinetele cu bilă de astăzi. Găinile? Eu și verii mei mergeam după lăcuste pen...

Era vară. Eram copil și mă dusesem cu un tovarăș de joacă la stâna lui tac-su. Era un țarc gol, numai pământ negru, bine bătătorit de copitele oilor, undeva la marginea unei păduri. Departe de orice altă așezare omenească, parcă ascunsă. Îmi amintesc o poiană alungită pe coama unui deal, un loc mai neted între copaci. Pe acea fâșie umbroasă se aflau țarcul și un adăpost mic, făcut din bârne și scânduri, probabil acoperit cu folie groasă. Înăuntru era o laviță tare, acoperită cu blană de oaie, un felinar și o pereche de cizme negre de cauciuc, urât mirositoare. Lângă adăpost se vedea cercul negru cu cenușă, locul unde se făcea focul noaptea, bănuiesc eu. Era liniște acolo. Ne-am dus să căutăm turma de oi și ne-a prins ploaia. Ne-a udat zdravăn. Ne-am protejat cum am putut cu folii. Amicul meu avea un fel de sac din folie subțire, transparentă,  în care intra până la genunchi și purta cizme. Eu aveam probabil niște papuci de cauciuc. Eram obișnuit să umblu așa prin iarbă. Ne-am întor...

Cu ani în urmă, într-o zi, am luat aparatul foto într-un rucsac, baterii de rezervă pentru el, și am plecat să hoinăresc pe o pășune de la marginea localității. Am mers la pas pe un drum de pământ bătătorit. Am văzut o clădire ruinată, mormane de gunoaie abandonate și vaci care pășteau în iarba mare. Am explorat zona ca în copilărie, am verificat și dacă mai există un stadion vechi ce se numea Victoria. Nu, nu mai există. Speram să găsesc vreun șarpe și să-l pot fotografia. Nu am găsit. Nu am reușit să fotografiez nici măcar gușteri, erau prea rapizi. Nici insecte. Nu am descoperit nimic ieșit din comun. Am fotografiat însă clădirea ruinată din mai multe unghiuri, flori de mac roșii și luciul apei Cricovului. S-ar putea spune că am pierdut timpul degeaba. Eu nu cred asta. Am mers prin aer curat și prin soare. Timpul petrecut în fața televizorului, ziua, poate fi și el o formă de pierdere a timpului. Să fi alergat ar fi însemnat un efort mai mare, urmat de oboseală, recuperare și durere...

Acum mai bine de două decenii exista un lac oval lângă stadionul din localitate. Era un lac limpede, plin de plante subacvatice și pești de talie mică. Avea și ceva papură la cele două capete rotunjite ale sale, dar în rest era numai luciu de apă. Puteai arunca o piatră plată spre mijlocul lui și să urmărești câte sărituri face pe suprafața apei. Nu ajungea până pe malul celălalt. Nu știu exact ce dimensiuni avea, ca marime l-aș compara cu terenul principal de fotbal de la stadionul Flacăra. Lacul era liniștit, străjuit pe o parte de plopi înalți și drepți, vechi de zeci de ani. Pe malul opus se afla o singură salcie plângătoare, aplecată peste apă, cu o parte din crengi cufundate în ea. Era pe partea dinspre stradă. Îmi plăcea să mă plimb pe malurile lui. În apă era caras. Mult puiet de caras. Mai era și blestematul crap chinezesc, specie de talie mică, care îi enerva pe pescari. Avea și țestoase cu carapacea neagră, precum și broaște verzi din acelea mari care făceau adev...

Era o baltă la marginea localității. Se numea Nisipoasa. Se zvonea că fusese cândva mai mare. Eu însă o știam mult secată, cu apă stătută de multă vreme. Avea un dig de pământ spre apus, gros, cu două burlane mari de fier înfipte în el pentru scurgerea apei. În centrul bălții era o buturugă cenușie, un ciot gros cu rădăcinile în apă, pe care se urca o țestoasă verde, uriașă, ca să stea la soare. Nu mai văzusem niciodată o țestoasă atât de mare. O voiam eu: să o prind, să o car în sacoșă și să o cresc în curtea bunicilor. Numai că balta, chiar și secată pe jumătate, tot era adâncă și periculoasă. Mai murise un bărbat tânăr în ea. Eu eram doar un copil. Avea pește? Da, dar de dimensiuni mici. Erau multe broaște care orăcăiau. Broaște verzi, obișnuite. Iar la undiță mai prindeai și tritoni, adică „văcuțe”, cum le spuneam noi. Unii pescari mai și exagerează. Spuneau că în acea baltă era pește mare. De unde să fie? Unde să se dezvolte? O tulburau vacile care intrau în apă. Au ră...

Mă duceam departe de oraș, prin pădure, mergând ore în șir în aceeași direcție ca să „explorez” zona. Păduri tinere de foioase, drumuri făcute cu troliile pentru sonde. Adică nu te rătăcești: dai oricând de un astfel de drum și te duce înapoi. Mă gândeam la viața mea, la viitorul meu. Din mers, în liniște. În singurătate. Nu vedeam niciun om. Rar câte un animal sălbatic mai mare: căprior, arici. Doar copaci asemănători, unul lângă altul, cu crăci și ramuri ce se amestecau deasupra lor, blocând razele de lumină. Cu frunze verzi și sănătoase sus, cu covor de frunze moarte dedesubt. Și eu? Eu printre ei, mergând. Aer curat, mișcare ușoară, lumină filtrată de coroanele copacilor. Tot ce trebuie ca să te reechilibrezi. La dracu' cu pastilele! N-ai nevoie. Ai pământ, aer curat și lumină naturală. Asta au și copacii ca să crească încet. Și apă. De ce ai nevoie într-un câmp pustiu? De lumină și liniște. A, nu știi să te mulțumești cu puțin? Nu știi să prețuiești liniștea și pacea? Du-te no...

Eu pe acoperiș, desfăcând tabla cu levierul. Cineva zicea că e mai ușor să bagi lopata și s-o scoți. Bagă levierul, folosește-l ca pârghie, saltă, mișcă puțin mai încolo, trage cu mâna. Ia tablele și aruncă-le jos. După aia scoate scândurile, tot cu levierul. Așa-mi amintesc. Sfoara legată de horn, ca dacă alunec să mă prind de ea. Bate cu pioletul, desfa grinzile. Trage, ridică, uită-te în zare. Ce vezi? Păi, pe terenul vecin, un bărbat de etnie romă cu oameni angajați la prășit. Fiecare cu rândul lui, cu sapa. Tot în soare, tot muncă. Aplecați de la jumătate. Dar, în comparație cu ce aveam eu de făcut, părea muncă pentru bătrâni și neputincioși. Ce să faci? Asta e viața! Dai mai departe cu desfăcutul scândurilor. Soare, căldură, stat pe acoperiș. Mâncare ioc! Cornuri cu ciocolată de la bar. Cornuri „Magic” și cafea. La bar era o femeie tânără, cam urâtă. Proprietarul o numea „Strâmba”. Tot el mi-a zis că e fiica patronului de acolo și că, dacă vreau, îmi face „lipeală” cu ea. Asta fi...