Televiziunea prin cablu

 Când a apărut televiziunea prin cablu, prin clasa a doua, s-a deschis altă lume: nu adventiste în ținută business, ci Julia Roberts și Angelina Jolie; nu frați la costum, ci Richard Gere și Brad Pitt; nu sorcove din cartier, ci femei ca în reviste. Pe ecran, masculi alfa, buni la dat cu pumnul — Jackie Chan, Van Damme. La noi, sondori beți în tricouri sloiase, mahoarcă, bere ieftină. Nu existau „mentori”, doar bărbați rupți de muncă și femei chinuite care cărau butelii sau lucrau în confecții.

Între un VHS cu „Frumoasa și Bestia” și „Alba ca Zăpada”, realitatea rămânea aceeași: Ionii și Mariile de la Schelă, de la fabrică, de prin hale reci din periferie.

Apoi ieșeai afară și vedeai „Mica Italie”: blocuri cenușii, fără acoperiș, pereți pătați de igrasie, de negreală, betoane reci; ghene metalice pline gunoi, pungi, cartoane; câini maidanezi, șobolani de beci, căruțe cu roți de Dacia 1300 trase de cai slabi și obosiți. Oameni săraci scormoneau prin gunoaie ca și maidanezii. 

La groapa de gunoi a orașului oameni săraci căutau fier vechi cu târnăcopul, cu lopata. Îl cărau în saci albi de rafie. Politicieni și afișe existau și atunci; cârciumi pentru bărbați, biserici pentru femei. Un Dumnezeu care părea să-i ocrotească pe toți: adventiști, politicieni, preoți, patroni de baruri, panarame, vrăjitoare, șobolani și bețivi.

„Mica Italie” — latura murdară a orașului, cu toată viața ei amestecată și veche, cu toți bețivii și toate distrusele votându-l tovarășul Ilici și oamenii săi.