După 20 de ani

   În urmă cu 20 de ani: iarnă, ninsoare, frig. Mă duceam dimineața câțiva kilometri, prin zăpadă, pe jos, la liceu. Ce conta cum era vremea? Obligația era obligație. Eu trebuia să fiu elev disciplinat, viitor sclav supus al sistemului. Care sistem? Sistemul politic și administrativ de atunci. Sistemul care se îngrijea de toți: aveam căldură în sălile de clasă.

Plescăiam guma de mestecat , pofteam după colegele de liceu în blugi mulați. La matematică copiam exercițiile de la tablă; nu mai țineam demult pasul cu ceilalți, nu mai îmi păsa. Mă duceam doar să stau la căldură.

Între timp se tot făceau reforme în educație, totul politic, mai mult pentru imagine — așa înțeleg eu. La noi, liceu industrial, se formau chipurile viitorii ingineri, viitorii meseriași pentru fabrici. Care fabrici? Fabricile vechi se tot închidea din câte îmi amintesc. Oamenii tineri și apți de muncă plecau în străinătate. Plecau să supraviețuiască, plecau pentru un trai mai bun printre străini. Aici? Aici se îmbogățeau… Cine? Cei ce aveau protecție din partea autorităților: patroni, cârciumari, anumiti funcționari publici. Profesorii, de regulă, se plângeau că sunt prost plătiți.

Cum era? Multă sărăcie și lipsuri — așa îmi amintesc. Oameni amărâți care se duceau cu târnăcoape și lopeți să caute materiale feroase și neferoase la o fosta groapă de gunoi. Zilnic. Abia scoteau la capăt cu banii. Alții încarcau cărbuni în saci, veneau negri acasă seara. Ochii li se mai vedeau albi. Dumnezeu știe cum arătau plămânii lor de la praful negru inhalat zi de zi, ore în șir. Iar șmecherii aveau funcții la pază, completau acte prin birouri… Era cum decidea sistemul.

Aveam tribunal, spital, secție de poliție… Se murea în spitale, dar nu se mediatiza totul ca acum. Dacă era bine, nu și-ar mai fi distrus amaratii sănătatea pe fosta groapă de gunoi, nici la încărcat cărbuni în saci. Era rău!

Rău doar pentru unii. Pentru alții… pentru alții era bine. Se îmbogățeau: își făceau vile mari, își cumpărau mașini bune. Scriu despre de ce îmi amintesc că se întâmpla acum 20 de ani.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe