Opinii personale

 Cartea presupune să-ți imaginezi persoane, locuri etc. — deci o activitate psihică destul de complexă. În schimb, la televizor primești totul de-a gata. La televizor vezi ce vor „marii acestei lumi" și înghiți ceea ce ți se oferă. Știri serioase, emisiuni de divertisment, filme de acțiune, desene animate — toate amestecate, fragmente. Ai încotro? E dependență: nevoia de a-ți umple timpul din plictiseală. Zici că te odihnești după muncă, că te refaci… Îhm! Aveam telecomandă și schimbam posturile, cel mai adesea fără să găsesc nimic care să mă intereseze în mod deosebit. Mă enervam. Ce igienă mentală? Ceva asemănător cu scroll-ul pe telefon din prezent. Aveam zeci de canale, românești și străine. Din când în când prindeam câte un film bun, de regulă adaptări după romane celebre. Citisem și unele romane clasice — ecranizările mă atrăgeau, mă interesau. Dar asta era raritate. Restul? Îmi umplușem mintea cu mizerii, cu informații inutile: melodii, scene din filme și desene animate; re...

 Dumnez-Eu… Un dumnezeu care vine în lumea noastră să vadă cum stau lucrurile. Se face mic, copil neajutorat. Crește. Abia la 30 de ani i se dă dreptul să vorbească. Până atunci nu are voce, nu e considerat destul de matur. Și ce vede în lumea noastră? Temple peste tot. Temple închinate zeilor. Zei ai educației, zei ai sănătății, zei ai transporturilor — ocrotitori ai marinarilor pe mări și oceane , zei ai justiției. Palatul Justiției, Palatul Prefecturii, Palatul Copiilor. Ministerul Sănătății, Ministerul Justiției, Ministerul Transporturilor. O multitudine de zei și zeițe. Temple. Palate. Aleși ai lui Dumnezeu–statul. A, ai poporului. Democrație. Arenele romane? Stadioane moderne. Statuile? Nu mai avem zeițe dezbrăcate pe socluri, în văzul tuturor — le avem în reviste pentru adulți. Bun venit în secolul XXI. Secolul internetului și al trenurilor de mare viteză. Cum arată? Cu panouri publicitare uriașe și reclame luminoase. Cu Coca-Cola, iPhone, prăjituri cu moț de frișcă. Cu feme...

 Pleava societății: bătrâni înguști la minte, bețivi de 40–50 de ani, săraci, oameni cu șase–zece clase. Toți dependenți de Dumnezeu–statul ca să trăiască, de „Dumnezeul cel milostiv”. Dumnezeul cel mare, cel iertător. Deasupra lor, o aristocrație. Zei care călătoresc prin cer cu avioane, care merg în concedii pe insule exotice, care vor aur, putere și supunere — ca Dumnezeul biblic din Vechiul Testament. Două lumi. Două paturi sociale: pământ și cer. Pământul? Plin de oameni care abia se târăsc, care abia reușesc să supraviețuiască de la o lună la alta. Cerul? Clădiri înalte, palate ale aristocrației. Zeii au nevoie de supuși. Cum să fii zeu fără oameni care să te divinizeze? Nu poți. Zei și zeițe în „icoane”. În reviste mondene. Bărbați perfecți, femei spectaculos de frumoase. Femei-zeițe. Zeițe pe sticlă, zeițe pe Facebook, zeițe pe marile ecrane. Jos? Mizerie. Căruțe cu roți de automobil trase de cai, familii care trăiesc la limită. Șobolanii de beci din „Mica Italie”. Sus? Blo...

 Crezi că dacă înveți la școală, te angajezi, muncești cinstit, plătești taxe și impozite, Dumnezeu–statul are grijă de tine. Așa ești învățat. Așa ți se spune. Există o plasă de siguranță. Cineva te prinde la nevoie. Dar chiar așa să fie? Așa se predă la școală sau așa suntem formați să gândim? Ați mers vreodată prin București? Ați văzut oameni care trăiesc la limita supraviețuirii, pe străzi? Oameni bolnavi, uitați, lăsați în voia sorții. Unii sunt găsiți morți în propriile locuințe, cu facturile pe masă. Religia îți spune că, dacă ești bun, există o salvare. Statul îți spune același lucru. Și totuși, realitatea contrazice promisiunea. Știm cu toții cazuri de oameni abandonați de autorități, dispăruți încet, fără zgomot. Zilele acestea am văzut, pe platforma de închinare numită Facebook, fotografii din casele unor concetățeni: mizerie, frig, sărăcie. Oameni singuri, bolnavi, abandonați. Toate acestea într-o lume în care informația circulă cu viteza luminii, în care avem smartphon...

 Urc pe un deal, pe o potecă. Vreau să fac fotografii. E un deal cu fân, cu câțiva pruni. Vreau să pozez ce se vede din centrul orașului, de acolo, de sus. Fac un efort, urc, simt cum inima îmi bubuie în piept. Și pentru ce? Ca și politicienii din zona mea: totul pentru poze, pentru imagine 😅 Fac „capturi”. Rămâne totul pe cardul de memorie.

 Am dat peste un grup de Facebook cu „femei puternice și independente” și am văzut o doamnă ,40+, care mai mult critica bărbații singuri decât posta altceva. P-aia de seama ei sau mai învârstă. Nu mai știu exact ce vârstă are, cred că peste 50, dar poza de profil o arăta ca o blondă finuță de 20-26 de ani, fără riduri, ca scoasă dintr-o aplicație de înfrumusețare.. Curios, m-am uitat ce reproșează bărbaților: nu-și spală dinții, nu se tund la timp, nu se rad, au jeg sub unghii, nu au realizări materiale, beau, fumează, caută femei „realizate” ca ea să se mute pe capul lor. La început mi-am zis: „ok, are dreptate, regulile astea sunt logice: curățenie, tunsoare, dantură, garsonieră sau apartament, automobil, job stabil… și să aduci și bani acasă!” Mai zicea ceva și despre concedii la mare și la munte, anual – clar, sfaturi utile, trebuia s-o urmăresc. După ceva timp, văd poze cu ea… lângă un cort: durdulie ca o morsa, scundă, cu colăcei în jurul taliei, genunchii aduși spre interior...