Cadre

 Mă duc să fac acoperișuri de case. Să bat piroane cu ciocanul, cu pioletul de fier turnat dintr-o bucată. Eu? Mihai Viteazul! Dau cu ciocanul peste degete. Nici nu știu cum le zice la bucățile alea lungi și pătrățoase de lemn. Căpriori! Habar n-am! Dar știu să bat un cui. Ce un cui? Zeci de kile de cuie. Știu eu, „e priceput la toate”. M-am născut priceput… Să fac tencuieli nu mi-a plăcut, cartea nu mi-a plăcut. Așa că am ajuns la șurub… Nu, mai rău: la cui.

Acoperiș în două ape. Casă! Alții s-au mulțumit cu paza, s-au făcut agenți de pază.

Io? Să tai cu drujba. Păi știu eu să tai cu drujba, mă? Păi știam.

Îmi plăcea, mă simțeam bărbat adevărat.

Mă legam cu sfoara de coș, să nu pic de pe acoperiș.

Și mă plimbam unde era de lucru. Și vedeam, din mașină, fel de fel de comune, de sate. Case și biserici, femei ușoare pe șoselele de centură. O Românie reală… O Românie dezindustrializată.

Vedeam o Românie părăsită de milioane de conaționali, plină de biserici. Țară ortodoxă! Țară guvernată de social-democrați.

Țară în care nu găseai de lucru, țară din care tineretul migra masiv în alte țări mai puțin corupte din U.E.

Mă săturasem să-mi dau cu ciocanul peste degete în fabrică, voiam să învăț să fac instalații de apă și gaze. Să trăiesc, să văd locuri noi, să cunosc cât mai mulți oameni. Ce prost eram!

Mai bine mă făceam cioban… S-așa nu prea mi-a plăcut cartea, stăteam la oi. Meditam în câmp, în liniște. La ce? Dracu’ știe! Găseam eu ceva.

Poate — cine știe? — ca cioban scriam o carte. Sau mai multe! Nu mai scriam acum pe blog. Nu! Scriam despre viața la oi.