Opinii personale

Pustietatea poate fi o lecție… și statul într-un loc pustiu mai mult timp poate fi o lecție a singurătății. Moise în pustie, învârtindu-se în cerc cu poporul ales, ca un cioban cu oile într-un teritoriu limitat. Cerc! Ciclu. La fel va umbla și Isus în pustie și va posti – 40 de zile, 40 de nopți. Să te învârți în cerc? Să bați pasul pe loc, adică. Să vezi cum trec zilele și nopțile la fel, una după alta, iar tu nu avansezi – rămâi în aceeași stare. Sens? Te poate cuprinde deznădejdea, acele stări descrise de filosofi atei existențialiști. Existențialismul ateu! Sartre și Camus. Ei, prin operele lor… absurdul, angoasa, înstrăinarea omului de lume. Să revin la pustietate? Magi, prin deșert, pe cămile, ghidați de o mică stea. O stea ca o scânteie. Steaua îi conduce la Soarele Dreptății. Au o țintă, un țel; drumul lor are o finalitate. E o busolă în necunoscut numită religie. Relegare… cu cine? Cu cei ce au fost, cu cei ce vor fi. Continuitate.

Ulise, un rege și un războinic încercat în lupte, devine naufragiat. Singur pe plută, marea îl aruncă fără control, iar el este expus frigului și foamei. Nu mai poate conta pe forță sau pe experiența anterioară. Se încrede în Zeus și improvizează: folosește o cruce de lemn ca să întindă pânza și să ajungă la țărm. Această vulnerabilitate totală este simbolică. Ea reprezintă momentul în care omul este șters de toate certitudinile și structurile care îl defineau. Naufragiul, corabia care se scufundă, crucea folosită ca un catarg al plutei și Ulise dezbrăcat – toate acestea, prin analogie, duc cu gândul la imagini din Noul Testament: la corabie ca simbol al Bisericii, la furtuna de pe mare potolită de Isus. Se pot vedea și două țărmuri: nașterea și mormântul. Între ele se întinde apa, care poate simboliza lumea sau societatea. În Apocalipsa, apele reprezintă mulțimi de oameni și popoare. Dacă ne gândim la corabie, catargul trebuie să stea drept, în echilibru. El amintește de cumpăna despr...

  Șerpii acționează în tăcere. Oile behăie și șerpii rămân tăcuți. Tăcerea te poate feri de judecata celorlalți, de conflicte. Oare de ce au fost aleși șerpii să semnifice și răul în imaginarul social? Totuși, șerpii iubesc soarele — se încălzesc stând la lumină. Și apoi măgarul… care duce greul: hrana și apa ciobanilor, saci de grâu și altele. Măgarul, cu o cruce naturală, închisa la culoare, pe spinare.  Fiecare animal simbolizează ceva. Oile, blânde, în turmă, simbolizează oamenii sociabili, integrati în comunitate. Șarpele — animal solitar — simbolizează omul rupt de comunitate, singur, nu? Măgarul — omul care duce povara fără să se vaite, omul care-și poartă crucea, cu responsabilitate față de ceilalți. „Cuvântul” e o punte între oameni. Tăcerea, un scut. Două contrarii: informația rostită și tăcerea. La fel, lumina versus întunericul. În lumină vezi lucrurile așa cum sunt; în întuneric (minciuna) acționează răufăcătorii, hoții — „duhurile rele”… dar nu sunt duhuri, ci oa...

 Un tip cu vilă de câteva sute de mii de euro, cu mașină bună și șofer personal, cu gărzi de corp. Și o mulțime de robi ai sărăciei, ai prostiei, care vin să-l susțină – spectacol! Spectacol pentru atenție… Să vedeți ce auzeam eu la cult, la "  adunare": că Satan a venit cu comoditatea. Cu televizorul, cu radioul… Mi se spunea că e păcat să mă uit la spectacole sportive. Că e dezordine să schimbi programele din telecomandă. Că e prostie. Că sunt robul televizorului. Că m-a păcălit Satan cu comoditatea din canapea. Știau bătrânii aceia ce știau: robia prostiei și a sărăciei. „Demoncrația” lor. Bine, și din cult am ieșit îndrăcit. Asta e altă poveste. M-am dus și la ortodocși, în biserică, să-L văd pe Isus chinuit pe cruce, dezbrăcat. După aceea am citit și Biblia, cap-coadă, după ce am împlinit 30 de ani. Să verific eu ce scrie în ea. Să citesc despre un Dumnezeu care Se pleacă să-l vindece pe cel bolnav... Despre un Dumnezeu dezbrăcat și însetat, pe cruce. Acum? Un bogătaș iu...

(  imagine generată cu ajutorul A.I) Ați luat vreodată în mâini năpârci? Eu, da — adulte sau pui. Le-am găsit în natură, le-am luat în mâini, le-am studiat copil fiind, știind că nu au venin și că nu se apără mușcând. Le găseam sub furcoiul de fân, ghemuite, sau prin pădure. Nu le omoram. Eram convins că sunt „făpturile lui Dumnezeu”, adică ale Naturii — căci eu nu credeam în Dumnezeu, ci în zeița bună numită Natură, în biologie, în știința vieții. Năpârca — animal ghemuit, fără picioare, respingător și asemănător, în formă și culoare, cu fecalele de om sau de animal — a fost folosită în Biblie ca imagine simbolică a fariseilor și a ipocriziei lor. Inițial, specia avea picioare (există și azi specii cu picioare), dar pierderea lor i-a accentuat aspectul decăzut și murdar — ceea ce a făcut-o potrivită pentru a simboliza decăderea morală ascunsă. Ca năpârca, care murdărește tot ce atinge — cum mă murdărea și pe mine cu conținutul ei scârbos — fariseii ascundeau răutatea ș...

Fariseismul contemporan Unii se proclamă „aleși”, „fără păcat”, păstrători ai Legii. Dar, ca fariseii din timpul lui Isus, uită esența Legii: dreptate, milă, adevăr. Critică pe alții pentru greșeli minore sau interpretări, în timp ce ei calcă porunci fundamentale, precum porunca de a iubi, a fi milostivi, a căuta adevărul. Privind la ei, vezi exact contradicția: se consideră sus, superiori, dar se scaldă în ipocrizie. Numai ei nu văd; toți ceilalți văd. Orice recunoaștere a adevărului le-ar zdruncina comunitatea, prestigiul, imaginea de „aleși”. Isus lucra în Sabat pentru cei neajutorați, nu pentru sine, și îi critica pe cei care se proclamau credincioși, dar nu respectau dreptatea și mila. Adevărul nu poate fi mințit sau ocolit. Cine e El? Ce spune că este? Adevărul.

 Am asistat, cu multi ani în urmă, la o adunare de pocaiti, " de sâmbătă" , într-o sală care părea decupată dintr-o carte poștală: înaltă, albă, cu pereți curați ca o coală de hârtie și ferestre boltite, ascunse după draperii portocalii ce păreau hotărâte să nu lase nici o emoție să scape în afară. Două rânduri de bănci solide din lemn masiv, atent lăcuite, ocupau aproape toată încăperea. În față, pe estradă, amvonul — centrul gravitațional al întregii ceremonii — înarmat cu microfon și boxe, ca un mic turn de control spiritual. Intrarea credincioșilor era un mic ritual în sine: mai întâi paltonul, șapca sau pălăria erau abandonate într-o cameră laterală, un fel de filtru simbolic între lume și sacru. După acest mic act de dezbrăcare urbană, bărbații apăreau în hainele lor de duminică: costume, cravate, pantaloni de stofă, sau, în zilele caniculare, cămăși cu mânecă scurtă, atent călcate. Femeile, la rândul lor, purtau rochii elegante, fuste și bluze care aminteau de ținutele...

Cum ar fi să mă fac și eu „copil al Domnului”?  Mă tot gândesc cum ar fi să mă „pocăiesc”. Nu în sensul profund, ci în sensul ăla… practic. Să intru într-o comunitate unde, dacă învăț două-trei fraze despre „creationism științific”, deja sunt privit ca un mic savant biblic. Mă văd deja: ridic din sprânceană, dau din cap doct, și spun cu un aer grav că profesorii de biologie mint de 200 de ani și că fosilele au fost puse de satana ca să ne testeze credința. Instant +10 la popularitatea în rândul fraților. Aș crește în ochii comunității fără să mă atingă nici măcar o moleculă de efort intelectual. Încă un avantaj: eu n-am excelat la școală, dar aici școala oricum e facultativă. De fapt, în unele cazuri, e suspectă. Îmi imaginez viața socială: surori tinere, îmbrăcate decent, dar suficient cât să-mi pună imaginația la muncă. Le știu tipologia de când eram copil: ochi blânzi, zâmbete calde, pași sfioși… Nimic nou sub soare. Eu, în schimb, aș apărea la program impecabil: costum, serviet...

Scriu, nu pentru faimă sau pentru like-uri. Scriu pentru că am nevoie să fiu auzit. Scriu pentru a găsi oameni care gândesc ca mine, care simt la fel și care vor să vorbească despre ce contează cu adevărat. Scrisul e pentru mine un mod de a rămâne prezent și conștient, chiar și atunci când sistemul sau lumea din jur încearcă să te reducă la tăcere. E un mod de a spune: exist, simt, gândesc, nu accept nedreptatea în tăcere. Este pasiune, este afirmare, este luptă subtilă — dar mai presus de toate, este dorința de a crea legături reale, de a schimba măcar un pic lumea prin cuvinte și prin idei. Fiecare text, fiecare postare, e un pas către oameni care nu sunt singuri, și către o lume care încă poate fi mai omenoasă.

Când se sting toate vocile din afară, rămâne doar una — vocea dinăuntru, cea care te judecă, te întreabă, te dezbracă de toate justificările. Singurătatea e locul unde omul nu mai poate fugi de sine. Nu mai are pe cine da vina, nu mai are spectatori, nu mai are aplauze. Acolo se dă adevărata judecată — între Eul care vrea plăcere și libertate, și Supraeul care cere adevăr și dreptate. E o confruntare între: – omul care ai fost, – omul care ești și omul care ai fi putut fi. În tăcerea aceea, se ridică întrebările incomode: „Unde am greșit?” „De ce am ajuns aici?” „Ce am pierdut din mine, pe drum?” Unii, când ajung acolo, cad în deznădejde — alții încep să se curețe, să se nască din nou. De fapt, singurătatea e tribunalul conștiinței: locul unde nu se mai dă sentință prin alții, ci prin tine însuți.

Eram în depresie din cauza nereușitelor personale, bani n-aveam nici să-mi iau un covrig, darămite să plătesc coachi și traineri d-ăștia care au apărut acum, cu „ridică-te, frate, că poți!”. Așa că am aflat de o adunare de pocăiți în oraș și, în lipsă de psiholog, am zis să încerc și eu terapia prin cântare și rugăciune . Vorbisem cu cineva să mă primească acolo, să mai scap de stările mele de depresie și anxietate. Domnule… ajung acolo și văd toată crema orașului: numai mașini bune parcate sâmbăta în fața adunării. Parcă era showroom. Femeile îmbrăcate elegant, parfumate, curate, îngrijite. Bărbații la cămași și pantaloni de stofă, de ziceai că intră la conferință NATO, nu la slujbă. Zic: „Mă duc și eu să văd ce se predică sâmbetele.” Păi ce să se predice? Discursuri motivaționale din astea de cult select : că noi suntem cei puțini și aleși de Dumnezeu, oameni superiori, iar restul… restul să stea în banca lor, că sunt inferiori. Bineînțeles că asta mi-a plăcut instant. Bucurie drăce...