Opinii personale

 În „Mica Italie” trăiau copiii muncitorilor săraci. De sărbători confecționam ceea ce numeam atunci „tunuri”. Le făceam din cilindri groși de carton, procurați de la fabricile de croitorie din localitate, și din tuburi mari de spray modificate: găuream tubul, îndepărtam partea superioară astfel încât să poți fierbe apă în el, ca într-un ibric. Aveam și eu un „tun” dintr-un tub mare de spray pentru gândaci și o țeavă groasă de PVC „greu”. Bagam carbid, scuipat, puneam podul palmei un capăt ca oprească gazele în înterior, apoi aprindeam, repede, cu bricheta prin mica gaură făcută cu cuiul. Rezultatul? O bubuitură puternică care răsuna în tot cartierul. Când „bubuiam” pe tribunele de fier ale stadionului, se auzea și mai tare, și mai departe. Apoi erau petardele — mici, mari — care pocneau și ele destul de tare. Era distracția noastră, modul copilăresc de a ne face auziți de adulți, de a-i deranja. Iar adulții, de regulă, ne tolerau; ne lăsau să facem gălăgie în acel peisaj cenușiu...

 Imi amintesc că m-am dus iarna cu bunica-miu, prin zăpadă, pe câmp, după crăci de sălcii. Iarna, în câmpul acoperit în totalitate de zăpadă, eram cocoțat în salcie, să tai crăci cu toporul. Crăci groase. Crăci pentru capre. Să mănânce blestematele alea de capre coaja de pe ele, să roadă ramurile subțiri, să mănânce ceva ca să nu se îmbolnăvească de foame. Le târam așa prin zăpadă, trăgeam de ele până acasă. Pe drum, printre două șiruri de case. „Suveraniștii” de azi? Să se apuce și ei de crescut oi și capre ca dacii! Să mănânce ce produc în ograda lor: urzici și lobodă cu mămăligă. Din când în când, câte un ou de găină, o bucățică de brânză de la propriile oi și capre. Să facă săpun de casă, să țină nucile în pod, să bea țuică făcută la cazane din cupru. Cred că bunica-miu era suveranist, nu-mi dau seama. Bunica-mea sigur era! Ea era cu Vadim, cu „România Mare”. Oricum, mâncau câte un ou (nu trei odată ca mine), aveau săpun făcut de ei, mâncau urzici și lobodă cu mămăligă. Și vece...

 În alți ani, demult, între sărbători, țin minte că aveam timp liber să-mi fac țuica. Băgam nasul pe la butoiul cu borhot, vedeam că miroase a alcool și puțin a oțeteală și hotăram că e momentul să extrag alcoolul din acel borhot. Zis și făcut. Adunam suficiente bețe subțiri pentru foc (tăiate în prealabil cu drujba), verificam soba improvizată afară, scoteam cazanul de țuică, cu tot cu cel cu serpentină, și le puneam pe poziție. Borhotul în cazanul de cupru, celălalt cazan plin cu apă de ploaie, capac pus, „sigilat” totul cu pâine ca să nu răsufle pe nicăieri. Focul era deja făcut sub cazan, cratița pregătită să colectez în ea alcoolul, la fel și pâlnia și bidoanele de 5 litri. Și așa stăteam, pierdeam zilele făcând țuică. Eu, în cizme de cauciuc, iarna, cu vesta vătuită pe mine, cu fes pe cap. Eu gustând din țuică să-i verific tăria, eu amețit la cazan. Tot viață se chema și aia! Singur, între sărbători, „la lucru”. La făcut țuică zi de zi…

 Murise capra. Era țeapănă în grajd. Iarnă, ger afară. Numai de săpat groapa, la lopată și la târnăcop, n-aveam chef. Pământul bocnă. Tare! Capra grea. S-o trag afară, s-o duc pe vălcel, s-o îngrop. Mă îmbrac gros, înjur în gând, pomenind sfinții, îmi iau târnăcopul și lopata și mă duc prin grădină să mă hotărăsc unde fac groapa. Drace! Pământul înghețat, să-l despici cu ranga, nu cu cazmaua. Mă crăcănez, așa cum am văzut că fac toți drojdierii când sapă șanțuri prin localitate, iau târnăcopul cu ambele mâini și izbesc cu putere în solul tare. Să dea naiba în ea de muncă! Chinul dracului să faci gropi când e ger. Cum dracu’ or face groparii iarna, gropi adânci de doi metri în cimitir? Se întăresc cu țuică! Naiba știe! Dau cu târnăcopul, dau să mă încălzesc. Dau de rădăcini, dau și în alea, dau pe lângă, dau să fac groapa adâncă, să scap de animal. Dă-i cu târnăcopul, scoate pământul cu lopata afară. Între Crăciun și Anul Nou — că altă treabă n-am. Fă groapa adâncă, altfel o scot câ...

  Iarnă… Să mă sui în podul cu fân, să urc pe scara din două prăjini și câteva scânduri, ca să ajung acolo. Prin grajdul vacii. În pod e la fel de frig ca afară. Bag furca cu trei craci, cu coada lăcuită, ridic o pală de fân și o duc la gaura pe unde am intrat. Apoi încă o pală. O îndes pe gaură cu furca. Vaca n-are treabă, e legată de iesle. Ea mănâncă liniștită fânul din iesle. Apoi du apă la vacă. Apă de ploaie, din butoiul de sub streașină. Unii habar n-au cum e viața la țară. Nu știu cum e să crapi chituci cu toporul, să sapi grădina la cazmă, să cosești cu o coasă normală. S-au născut, au crescut și au trăit toată viața la bloc. N-au plantat un pom, habar n-au cum se cultivă cartofii, roșiile, ceapa. Despre cum să ai grijă de o vacă sau de un cal — nici atât. Stau și-mi amintesc cum lucram iarna, când dădeam fânul jos din pod. Să-l dau altui om, care îl așeza în căruță cum știa el. Fân cosit vara, lăsat la soare să se usuce, strâns cu furca și grebla, adus cu căruța...

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...

 Azi dimineața m-am trezit prea devreme, la 5. Mi-am amintit de grădina bunicilor, de pomii de acolo: meri, peri, pruni. De podul de fân, ajuns în prezent o ruină, de garduri, de trifoiul pe care-l coseam cândva, transpirând vara ca un cal. Și de iernile în care săpam în grădina bunicilor cu cazmaua. Dacă nu era ger, dacă pământul nu era bocnă, puneam cazmaua cu tăișul așezat pe pământ, mă lăsam cu dreptul pe ea, luam brazda și o întorceam invers. Și tot așa, folosindu-mi mușchiul oblic abdominal, unul dintre cei inferiori, cel drept, mai precis. Un rând, două, trei, patru — nu era rău. Afânam solul cu cazmaua. Muncă în aer curat, în liniște. O muncă sănătoasă și utilă. Totul acum pare din timpuri îndepărtate, parcă dintr-o altă viață. Munca mă ținea sănătos, cu poftă de mâncare.

 Să mă duc pe un deal, singur, departe de civilizație, să stau în liniște. Aer curat, vânt, răcoare... Să nu mă doară nimic, să pot merge mai mult. Vise! Amintiri din alte vremuri... Când puteam să umblu ore întregi. Eram mai tânăr, mai robust, mai puțin uzat de timp. Nu ca acum. Era altfel. Nu aveam cameră foto, nici smartphone cu zeci de megapixeli. Poate era mai bine, cine știe. Urcam pe o cărare, pe o potecă bătătorită, prin pădure. Efortul era considerabil — trebuie condiție fizică bună pentru înainta în pantă 20 -30 de minute. O aveam! Eram mai tânăr, mai puternic. O altă viață, puțin mai luminoasă decât cea de acum. Alte vremuri, alte gânduri, alte așteptări. Timp să hoinăresc prin păduri nesfârșite de foioase, fără țintă anume, fără teama de rătăcire, fără teama de urși. Păduri tăcute, pustii, fără păsări, fără animale sălbatice . Timp de meditație! Sănătate... Energie, putere, tinerețe, absența durerii — vremuri mai bune decât prezentul.

 Eram pe la Valea Lungă, la vreo 15-20 de kilometri de Moreni. Mergeam pe bicicletă – un mountain bike cu 18 viteze, trei foi și șase pinioane. Dintr-odată văd o mulțime de oameni care blocau jumătate din șosea. Convoi! Mă apropii să văd și eu despre ce era vorba. Era un mort dus la groapă cu căruța trasa de cal prăpădit. Cu caruță d-aia veche, cu roți de automobil. Calul în față, coșciugul cu mortul în căruța , iar lumea mergând în urma lui. Probabil nu avuseseră bani să închirieze o mașină care să-l ducă pe ultimul drum. Căruța avea roțile murdare de noroi, de bălegar de cal împrăștiat pe trotuar – așa e la noi. Și asta se întâmpla în secolul 21, terminasem liceul. Așa e la noi! Cu căruțe trase de cai, turme de măgari, boi mari pe marginea drumului...

 Astăzi Biserica Ortodoxă Română îl pomenește pe Sfântul Ștefan — ucis de zelul fanatic al celor care credeau că apără adevărul. Tot acum sunt amintiți și pruncii nevinovați uciși de Irod, o tragedie care răsună din Vechiul Testament până azi( mă refer la Exod, uciderea celor întâni nascuți și de acolo). Nu pot să nu fac o legătură cu realitatea noastră. Mă gândesc la pilda fiului risipitor: „Mort a fost și a înviat; pierdut a fost și s-a aflat.” Când un popor își alungă tinerii peste hotare, nu seamănă asta cu o moarte? Nu trupească, ci una tăcută — o stingere dinlăuntru. „Lăsați morții să-și îngroape morții” capătă alt sens: cei rămași devin prizonierii unui sistem care își consumă, fără să clipească, viitorul. Iar cei mai în vârstă, uneori, apără acest sistem cu același zel cu care mulțimile l-au înconjurat pe Ștefan. Orice critică la adresa celor aflați la putere devine o blasfemie. Și astfel, fără să-și dea seama, își oferă fiii și nepoții drept „tribut” străinătății, doar ca ...

 Kafka și spitalul – un „Castel” al vindecării? Sistemul medical seamănă, uneori, cu „Castelul” lui Franz Kafka. Pacientul intră în acest univers cu un teanc de hârtii — scrisori medicale, bilete de trimitere, analize, parafe. Crede că, odată ajuns „la Castel”, va găsi vindecarea. Dar descoperă repede că spitalul este, mai întâi, o fortăreață a actelor. Aștepți. Aștepți un verdict, o semnătură, o parafă, o explicație. Ești trimis de la un medic la altul, de la o specialitate la alta, la fel cum K., topograful din „Castelul”, este purtat printr-o rețea de funcționari, mesaje și autorități invizibile. Toată lumea pare bine intenționată, dar nimeni nu știe clar cine decide. „Procesul” nu este departe de această lume: pacientul se simte judecat fără să știe exact pentru ce. Istoricul medical devine dosar, boala devine caz, iar omul — un număr pe o foaie. Iar „Metamorfoza” este, poate, cea mai crudă dintre parabole. Gregor Samsa se trezește într-o dimineață „transformat” — străin de pro...

 Am visat că lucram într-o fabrică mare, cu sute de angajați. Sudam table pe niște mașini de sudură prin puncte. Aveam câteva colege drăguțe care veneau la serviciu în blugi mulați sau în colanți negri, iar eu, inevitabil, mă uitam la ele. Apoi trebuia să pilez niște capete ascuțite de cupru de la electrozii mașinilor. Stăteam și pilam cu sârg, când, deodată, țâșnea un jet puternic de apă pe câțiva metri și stropea o colegă. Firește, aceasta se enerva teribil și mă făcea idiot. M-am trezit, am mers la baie să urinez, m-am întors în dormitor și am adormit la loc. Apoi am visat altceva, și mai și: mă duceam cu un coleg, în calitate de instalatori, la o femeie foarte atrăgătoare, care era singură acasă. Trebuia să-i schimbăm instalația veche de apă. Colegul meu era beat criță și urla în tot apartamentul că gura de vizitare de sub chiuvetă e prea îngustă și că trebuie spartă cu rotopercutorul ca să poată băga el capul acolo să vadă ce și cum. Mie îmi venea să intru în pământ de rușine....

 Merg și bat câmpiile în lung și-n lat cu gândurile mele; sunt sănătos, obișnuit cu drumurile lungi. Urmez drumuri tari, înțepenite de ger, bătute de trolii — buldozerele acelea grele, cu șenile, ale oamenilor din industria petrolieră. Prin Moreni, oraș al conducerii roșii, sondele vechi funcționează de zeci de ani, parcă fără odihnă, ca niște animale metalice. Se mișcă mereu, indiferent de anotimp sau de condițiile meteo. Îmi amintesc de schelele lor înalte, din țevi de fier, uriașe ca niște catedrale ale muncii. Munca la sondă era grea, dură, plină de riscuri — muncă în schimburi. Sondorii erau duși cu dubele la lucru: oameni obișnuiți cu frigul, cu noroiul, cu zgomotul sondelor și mirosul de țiței. Alte vremuri! Apoi iernile în care mă duceam la săniuș — tot pe deal, urcând iar și iar. Cu sanie cu cadru de fier și pod de lemn, cu sfoară rezistentă. Zăpada, viteza, hopuri. Consum de energie. Amintiri — amintiri păstrate în memoria mea, în mintea mea. La fel ca cele cu schelele în...

 Prima zi de Crăciun: mă uit pe geam și văd un cal slăbit, cu coastele la vedere, înhămat la o căruță cu roți de automobil. Blana îi este un amestec de maro și negru, iar coama — lungă și neagră — pare că poartă și ea oboseala anilor. La unul dintre picioarele din față are prins un lanț, ca să nu poată merge prea departe. Căruța e făcută din țevi sudate și scânduri — o cutie de lemn așezată pe roți, care aduce a coșciug. Calul are spinarea rosă de hamul de piele. Este slab, murdar, subnutrit. La urechi i-au agățat ciucuri roșii „să nu-l deoache nimeni”, ca și cum bucata aceea de fir ar putea proteja ceea ce, de fapt, ar avea nevoie de mai multă grijă și hrană. Paște iarba rară din spatele blocului. Printre firele firave se văd frunze uscate, o mănușă chirurgicală, bucăți de staniol, pungi de unică folosință, mucuri de țigară și alte resturi. Aceasta este, uneori, „magia” Crăciunului: un amestec de lumină și nepăsare, de sărbătoare și oboseală. Pe străzi nu e nimeni. Totul pare încr...

 Am descoperit o grupare religioasă ciudată, ai cărei membri se simt persecutați. Bradul de Crăciun și consumul cărnii de porc sunt interzise, la fel și cadourile. Crăciunul este interzis, și Anul Nou la fel. Au o casă unde se adună și unde sunt amintiți mereu semnele Apocalipsei: războaie, foamete, incendii, cutremure. O casă izolată, printre alte case obișnuite, ca să nu atragă atenția. Când se adună, într-o zi nelucrătoare a săptămânii, pe strada principală sunt parcate doar mașini bune, scumpe. Din ele coboară bărbați la costum și femei îmbrăcate business. Parcă ar fi o nuntă de oameni foarte înstăriți sau o reuniune de înalți funcționari. Dacă nu vii în ținută „de birou”, nici nu ești acceptat. Plătești cotizație ca să faci parte din grup: un câteva procente din venituri. În curte treci pe lângă o clădire cu un simbol ciudat gravat pe ea. Intri prin spate. În interior, ceea ce pare o casă obișnuită se transformă într-o sală mare, albă, înaltă, cu două rânduri de bănci — aproap...

 De sărbători, când toată lumea se adună, izolarea lovește cel mai tare. Ești separat de ceilalți. Nu printr-o decizie clară, ci printr-un reflex colectiv: lumea se închide, iar tu rămâi pe dinafară. Mănânci, te odihnești, dormi. Pentru ce? O recuperare temporară. O pauză înainte de întoarcerea la aceeași goliciune. Sărbătorile îți sugerează că ai greșit. Că de aceea ești singur. Îți spui că nu ai nicio vină. Cauți justificări. Le găsești. Dar undeva, adânc, știi: există o vină. O ții îngropată. Mintea respinge adevărul. Adevărul te expune. Nu mai ai resurse pentru încă o prăbușire. Așa că îl alungi. Să bei? Nu. Alcoolul nu mai aduce nimic — nici uitare, nici căldură. Țigara? Sănătatea nu permite. Și, oricum, ce rost? Există totuși un timp al meditației. Rămâi cu tine însuți. Analizezi: unde ai greșit. Privești în trecut, apoi în viitor. Cauți un fir. Ca Ianus. Nu găsești nimic. Mintea se împrăștie. Atunci scrii. Încerci să te aduni. Ții un jurnal. Pui gândurile pe hârtie. Speranțe...

 Mă duceam iarna pe câmp, prin zăpadă. Urcam pe dealuri încălțat în cizme de cauciuc. Totul era încremenit de ger, fără viață. Nu aveam telefon, aparat foto, nimic de acest fel. Doar îmbrăcăminte groasă: ciorapi de bumbac, peste ei ciorapi groși de lână, cizme de cauciuc — ca să nu-mi înghețe picioarele, să nu se infiltreze apa în încălțări. Mergeam fără grabă, dozându-mi efortul. Când suflam, aburii îmi ieșeau pe gură. Nu era nimic viu în jur. Totul nemișcat. Copacii înghețați de ger. Lipsa vieții. Fără căldură, totul piere; viața nu prosperă. Cumpăna dintre ani? Ger, zăpadă, totul încremenit — nimicul de la început. Doar un soare mic, departe de noi. Ca să înțelegi simbolistica Crăciunului și a Anului Nou, trebuie să vezi „nimicul”. Alb peste tot. Alb și negru cât vezi cu ochii. Până și pământul e bocnă: înghețat, tare, fără răsuflare. Iarnă, sărbători, singurătate. Oi care fată iarna… Iarna fătau oile lui tataie, din câte țin minte. Venea bunicul cu mielul plăpând și îl băga în ...

 Eram sărac lipit pământului, prost îmbrăcat, cu vreo 200–300 de lei în casă — toți banii mei. Într-o zi, „răsfoind” anunțurile pe OLX pe telefonul Nokia C3, d-ăla cu butoane, puțin mai mare decât podul palmei, dau peste unul care promitea „angajare imediată, fără experiență”. Sun. Vorbesc cu un tip grăbit. Aflu că e vorba de lucru într-o fabrică de mobilă. „Vino mâine să vezi despre ce e vorba la fața locului”, îmi spune și îmi dă adresa, undeva în zona industrială a orașului. Ajung acolo și găsesc o hală mare, dreptunghiulară, austeră. Pereți și podea de beton. Înăuntru mirosea a rumeguș și a lipici. Peste tot erau stive uriașe de PAL, piese de mobilier pe jumătate asamblate, mobilier gata făcut, acoperit cu folie transparentă. În spate, departe de zona de asamblare, funcționa o mașină CNC. Lângă ea, în capătul halei, trona un circular industrial mare, pentru scânduri groase de brad și plăci de PAL. Totul părea serios, strict, industrial. Fără nimic decorativ. A doua zi m-au anga...

  Eram sărac lipit pământului, prost îmbrăcat, cu vreo 200-300 de lei în casă, toți banii. Într-o zi, „răsfoind” anunțurile pe OLX pe telefonul Nokia C3, d-ăla cu butoane, puțin mai mare ca podul palmei, dau peste unul care promitea „angajare imediată, fără experiență”. Sun, vorbesc cu un tip grăbit și aflu că e vorba de lucru într-o fabrică de mobilă. „Vino mâine să vezi despre ce e vorba la fața locului”, îmi zice, și îmi dă adresa undeva în zona industrială a orașului. Ajung acolo și găsesc o hală mare, dreptunghiulară, cam austeră, cu pereți și podea de beton. Înăuntru mirosea a rumeguș și a lipici. Pretutindeni erau stive uriașe de bucăți de PAL, piese de mobilier pe jumătate asamblate, mobila gata făcută pe comandă acoperită cu folie transparentă să nu se prăfuiască, mașina CNC care tăia cu precizie undeva în spate, departe de zona de asamblare, iar lângă ea, în capătul halei, trona un circular industrial mare, folosit pentru debitat scânduri mari de brad și plăci groase de P...

 Ajungi la fabrică și stai la coadă să intri pe turnicheți, să-ți scanezi cartela. Stai afară, în ger, și abia aștepți să intri înăuntru, la căldură. O mulțime de oameni, aduși cu autobuze și microbuze, toți înghesuiți în fața „porții”. Unii fumează, alții așteaptă să se elibereze accesul către uriașa fabrică ce funcționează non-stop, în trei schimburi. Intri. Mergi la vestiare să te schimbi, să-ți lași geaca, rucsacul și puloverul în mica ta cutie metalică oferită de firmă. Ești stresat. E prea devreme. Ai dormit prost, ca de fiecare dată. Te duci iar să urinezi. Ai de stat opt ore și jumătate în fabrică, plus alte patruzeci de minute în autobuz până ajungi acasă. E bine? Nu știi. Nu-ți dai seama ce vrei cu adevărat. Știi doar că trebuie să produci. Pentru cine? Pentru ce? Pentru alții. Pentru bani — ca să-ți poți cumpăra mâncare, să-ți plătești facturile, să-ți permiți să te tunzi, să te îngrijești, să-ți cumperi pastilele. Sfânta muncă!... Marea manipulare. Trăiești cu iluzia că...

 Te trezești la 4:30 dimineața. Te duci să evacuezi forțat, la toaletă, tot ce-i în tine. Îți faci repede un ness , mănânci zdravăn, știind că ai nevoie de multă energie pentru primele patru ore de muncă. Apoi te speli pe dinți, îți bagi în rucsac ce-ți trebuie (altă mâncare), te îmbraci în grabă și stai cu ochii pe ceas. Se face 5:35. Oprești convectorul pe gaz , verifici aragazul să nu fie pornit, te asiguri că robinetele sunt închise, luminile stinse peste tot, nimic lăsat în priză. Verifici încă o dată dacă ai legitimația de serviciu la tine. Închizi ușa apartamentului cu cheia, după ce mai arunci o ultimă privire să fie totul în ordine, cobori scările blocului și ieși în gerul de afară, gerul iernii. Mergi grăbit spre stație, ca să te încălzești, să te dezmorțești. Ai în gură gustul cafelei proaste pe care tocmai ai băut-o. E frig și știi că în stație mai ai de așteptat. Ajungi acolo, te întâlnești cu colegii de muncă, dai mâna cu băieții, le spui un „bună dimineața” colegelo...

 Eram într-o hală de producție uriașă, de beton cenușiu, un labirint nesfârșit de oțel și beton, plin ochi cu mașini industriale de toate mărimile. Unele mari cât o casă, altele cât un frigider vechi, dar toate conectate la rețele groase de curent electric, apă pentru răcire și aer comprimat, ca niște vene artificiale care le țineau în viață. Zgomotul era constant, un fundal asurzitor care îți intra în urechi, în cap și nu te mai lăsa niciodată. Nu știai dacă afară e noapte sau zi – lumina artificială, rece și albă de la neoanele suspendate, ștergea orice urmă de timp natural. Se auzea tacănitul ritmic al mașinilor de sudură prin puncte, piuitul strident al motostivuitoarelor care brăzdau coridoarele largi, vâjâitul continuu al ventilatoarelor uriașe, bubuituri surde din toate colțurile. Iar în capătul halei trona ea, regina tuturor: mașina de termoformare, care pornea cu un huruit de locomotivă veche intrând în gară, un tunet care îți vibra în piept. Pretutindeni, luminuțe clipind...

" În multe tărâmuri din această țară, stăpânirea roșie avea un obicei vechi: transforma banii publici într-o roată care se învârtea doar între ai lor. Primarii din rețea primeau saci cu galbeni de la stăpânirea mare. Alergau cu ei spre palatele cele mai „iubite”: palatul tămăduirii și palatele învățăturii. Acolo, întâmplător sau nu, lucrau tot doamne fidele aceleiași stăpâniri. Galbenii nu se opreau aici. Ajungeau la firmele partidului — firme care „renovau”, „întrețineau” și „îmbogățeau” pe cine trebuie. Iar cei care se îmbogățeau astfel sponsorizau la rândul lor partidul: o bucată de aur aici, o sumă acolo, totul întors la stăpânire, ca un bumerang fără sfârșit. Între timp, oamenii de rând trăiau la limită. Dar erau recunoscători pentru firimituri: o găleată de apă, o poză la spital, o promisiune la școală. Și astfel, într-o țară întreagă, roata roșie continua să se învârtă: bani de la toți → la partid → la primari → la firmele lor → iar la partid.  Circula roata: hoție, nepăsar...

  《 Ridici capacul și… brusc începe fuga. Un cuib întreg de șobolani politici, juridici și mediatici o ia în toate direcțiile, cu ochii bulbucați de panică. Se calcă între ei, se împing, se mușcă, se învinuiesc. Fiecare urlă către celălalt că „tu ai ros sacul cu grâne!”, dar toți au mustățile albe de făină. Unii șobolani fug spre lumină, făcând pe eroii. Alții se ascund în cotloane întunecate, sperând că publicul nu i-a văzut cu coada prinsă în capcană. Șobolanii mari dau vina pe cei mici. Cei mici se jură că un alt șobolan, mai nevăzut, e adevăratul vinovat. Se învârt haotic, ca și cum ar vrea să demonstreze cine e cel mai manipulat dintre manipulatori. Taberele de șobolani se formează și se destramă în două secunde. — „Aia sunt manipulați!”, scârțâie unii. — „Nu, voi sunteți!”, scârțâie ceilalți. Când ridici capacul, adevărul nu sare la tine. Sare șobolanul. Iar șobolanul nu fuge pentru că e nevinovat — fuge pentru că știe ce a făcut în întuneric.》

 Am vizionat de curand un webinar despre cum să ajungi milionar în câteva luni. Ținut de un tip deștept, milionar pe internet, bărbat Alfa după care se dau în vânt femeile singure trecute de 40 de ani. Omul se laudă cu câștiguri între 30.000 și 50.000 de euro pe lună.. Și cum face banii? Simplu: are un telefon, îl întreabă pe A.I. cum se fac bani, A.I. îi răspunde, iar el ține discursuri de o oră despre „dezvoltare personală”. Promite că își va învăța urmăritorii — dacă își fac abonament, bineînțeles — să câștige venituri de sute de mii de euro pe an. Cică lui îi intră mii de euro lunar doar din abonamente. Femeile 40+ de acolo, singure, în delir de bucurie. El începe să înșire statistici, realizări personale (zeci de mii de euro lunar; un abonament/ curs de cateva luni e cam 1000 de euro), oportunități de a face bani rapid cu un smartphone. Văzând cum se înalță singur și cum se laudă în fața camerei, mi-am amintit de toți „masculii Alfa” care dau sfaturi despre masculinitate și vâ...

 Am dat peste un grup de Facebook cu „femei puternice și independente” și am văzut o doamnă ,40+, care mai mult critica bărbații singuri decât posta altceva. P-aia de seama ei sau mai învârstă. Nu mai știu exact ce vârstă are, cred că peste 50, dar poza de profil o arăta ca o blondă finuță de 20-26 de ani, fără riduri, ca scoasă dintr-o aplicație de înfrumusețare.. Curios, m-am uitat ce reproșează bărbaților: nu-și spală dinții, nu se tund la timp, nu se rad, au jeg sub unghii, nu au realizări materiale, beau, fumează, caută femei „realizate” ca ea să se mute pe capul lor. La început mi-am zis: „ok, are dreptate, regulile astea sunt logice: curățenie, tunsoare, dantură, garsonieră sau apartament, automobil, job stabil… și să aduci și bani acasă!” Mai zicea ceva și despre concedii la mare și la munte, anual – clar, sfaturi utile, trebuia s-o urmăresc. După ceva timp, văd poze cu ea… lângă un cort: durdulie ca o morsa, scundă, cu colăcei în jurul taliei, genunchii aduși spre interior...

Cum în manualele de istorie, biologie sau geografie nu țin minte să fi scris ceva despre Dumnezeu, de unde au învățat unii de „creationism științific”? Cei care au dat examenele la sfârșitul clasei a VIII-a sau Bac-ul au fost întrebați cumva despre Dumnezeu? Dacă vrei să studiezi creationismul, te duci frumos la adunarea adventiștilor de ziua a șaptea — cum am făcut și eu cândva. Te așezi în bancă, vine pastorul sau prezbiterul, imbrăcat parcă ca profesorul la catedră — ah, parcă-i zice amvon! La adunare e ca la școală, numai că în loc de profesor, ai pastor sau prezbiter. Stai cuminte, cu Biblia în față, urmărești ce se citește. Se mai cântă ca la grădiniță? Se mai iese precum copiii în față multimii la recitat poezii? După ce cântăm Domnului — exact cum cântam Mos Gerilă sau Moș Crăciun la grădiniță — vin unii să ne vorbească de „creationism științific”. Stați, domnilor, sunteți serioși? Credeți în povești cu șarpe vorbitor sau măgărița lui Balaam, iar noi, cei care credem în evoluți...

Intru în adunare, las geaca la intrare și mă așez pe una dintre bancile cu speteze. Observ atent: sala e mare, cu pereți albi ca zăpada și ferestre uriașe, cât o ușă. Cele două rânduri de bănci din lemn masiv îmi aduc aminte de o sală de judecată. Pereții sunt coală de hârtie, mobilierul impecabil, femeile aranjate, bărbații barbieriți și în costume de stofă. Se cântă. Oamenii se ridică în picioare, exact cum elevii se ridică la ora de muzică. Predicatorul intră, saluta pe fiecare și deschide Biblia. Tema zilei: potopul biblic. Ce aflăm de la el? Că Noe a construit o corabie uriașă din chiparos, timp de o sută de ani, cu unelte primitive. Apoi, oamenii moderni au ridicat, pe la începutul secolului trecut, cel mai mare transatlantic, un adevărat palat plutitor de 46.000 de tone. Mă uit în jur: toți stau țepeni, ochii pironiți la predicator, niciunul nu scoate o vorbă. Predicatorul, plin de Duh, compară arca lui Noe cu Titanicul. La potop, spune el, Domnul a făcut să pluteasc...

 „În practică, distribuirea resurselor publice favorizează deseori instituțiile conduse de persoane apropiate partidelor dominante. Este un mod de a consolida rețele locale de influență: banii merg către ‘ai lor’, iar ceilalți sunt lăsați la coadă.”

Am stat de vorbă cu suveraniștii — mare greșeală, dacă voiam să-mi păstrez neuronii în liniște. Aparent, zeci de tone de aur zac pe fundul lacurilor de acumulare, iar francezii (Franța) abia așteaptă să vină cu lingurița să le scoată, ca pe ciorbă. Aur dacic, bineînțeles. Sau monoatomic. Sau magic. Depinde de cine povestește. Și, atenție!, profetul lor în pantaloni roșii — un fel de Moise de cartier, dar mai scund — a prezis criza apei. Cum apare câte o problemă în lume, gata: „V-am zis eu!”. Cică în curând apa potabilă se va da pe bază de buletin, cu semnătură, ca la notar. Vom sta la cozi, nu pentru vot, ci pentru o sticlă de apă. „Apa e informație!”, mi-au zis. Nu știu exact ce informații ascunde, dar probabil niște secrete daco-atlante bine criptate. Iar pe fundul lacului, spun ei, nu e doar aur: e aur monoatomic dacic, prezent numai în România. Ceva atât de unic, încât doar ei au auzit de el.

 Am asistat, cu multi ani în urmă, la o adunare de pocaiti, " de sâmbătă" , într-o sală care părea decupată dintr-o carte poștală: înaltă, albă, cu pereți curați ca o coală de hârtie și ferestre boltite, ascunse după draperii portocalii ce păreau hotărâte să nu lase nici o emoție să scape în afară. Două rânduri de bănci solide din lemn masiv, atent lăcuite, ocupau aproape toată încăperea. În față, pe estradă, amvonul — centrul gravitațional al întregii ceremonii — înarmat cu microfon și boxe, ca un mic turn de control spiritual. Intrarea credincioșilor era un mic ritual în sine: mai întâi paltonul, șapca sau pălăria erau abandonate într-o cameră laterală, un fel de filtru simbolic între lume și sacru. După acest mic act de dezbrăcare urbană, bărbații apăreau în hainele lor de duminică: costume, cravate, pantaloni de stofă, sau, în zilele caniculare, cămăși cu mânecă scurtă, atent călcate. Femeile, la rândul lor, purtau rochii elegante, fuste și bluze care aminteau de ținutele...

Marele Baraj a fost secat, iar apa la robinete a amuțit. În clipa aceea, stăpânii noștri — viteji doar când trebuie să arate cu degetul — s-au repezit să o linșeze pe Zeița Mediului. Au dat alarma prin țară: „Ea e vinovată!”. Au chemat la ordine mazgălicii de hârtie și le-au pus în brațe singura poveste permisă: Zeița e de vină, nu argății lor care au golit barajul sub pretextul unor „reparații”. Scribii, cuminți ca niște câini la fluierul stăpânului, au început să scrie exact ce li s-a dictat. Niciun neuron nu a suferit în proces. Dar Zeița, aflând de planul mârșav prin care vor s-o facă țap ispășitor ca să scape boierimea întreagă, a reacționat. Cunoscând și șmecheriile piticului cu nădragi roșii — profetul farselor — și-a trimis supușii să vadă cine a secat cu adevărat lacul de acumulare. Atunci a început circul. Stăpânii, cuprinși de isterie, au invadat Facebookul: live-uri, poze cu cisterne, selfie-uri lângă carele cu butoaie mari de apă, imagini cu oamenii săraci făcând cozi inte...

 Când a apărut cablul, prin clasa a doua, s-a deschis altă lume: nu adventiste în ținută business, ci Julia Roberts și Angelina Jolie; nu frați la costum, ci Richard Gere și Brad Pitt; nu sorcove din cartier, ci femei ca în reviste. Pe ecran, masculi alfa, buni la dat cu pumnul — Jackie Chan, Van Damme. La noi, sondori beți în tricouri sloiase, mahoarcă, bere ieftină. Nu existau „mentori”, doar bărbați rupți de muncă și femei chinuite care cărau butelii sau lucrau în confecții. Între un VHS cu „Frumoasa și Bestia” și „Alba ca Zăpada”, realitatea rămânea aceeași: Ionii și Mariile de la Schelă, de la fabrică, de prin hale reci din periferie. Apoi ieșeai afară și vedeai „Mica Italie”: blocuri cenușii, fără acoperiș, pereți pătați de igrasie, de negreală, betoane reci; ghene metalice pline, pungi, cartoane, câini maidanezi, șobolani, căruțe cu roți de Dacia 1300 trase de cai obosiți. Oameni săraci scormoneau prin gunoaie ca și maidanezii. Câmpul cu capre era liniște și verd...