Opinii personale

Mica Italie a copilăriei mele: blocuri cenușii, fără acoperiș, fără balcoane, cu "alei" de pământ printre ele. Cu șobolani de beci, cu maidanezi. Cu anvelope de mașini arse noaptea pe spațiile verzi de către copii. Uneori și ziua, degajând vizibil mult fum negru, plouând serios aerul. Cu plopi mari, drepți, care țineau umbra blocurilor. Plopi de zeci de ani, adulți. Era un cartier muncitoresc. Cartier cu multe blocuri cubice, cu fațade udate de ploi și uscate de vânt și soare. Rufele se uscau pe sârme în fața lor, afară. Pe sârme fixate de „T”-uri din țeavă rotundă, la nivelul solului. Sau în fața ferestrelor, sub ele, tot agățate cu clești de sârme. Blocurile erau izolate deasupra cu smoală, protejate astfel de intemperii. Aveau și antene cu elemente pe ele; prindeam TVR 1. TVR 2 mai rar, cu purici. Apa era la program. O țineai în găleată, luai cu cana pentru băut. Țineai cada de fontă emailată din baie plină cu apă ca să ai ce arunca în veceu când lipsea apa din rezervorul ...

Era vară. Eram copil și mă dusesem cu un tovarăș de joacă la stâna lui tac-su. Era un țarc gol, numai pământ negru, bine bătătorit de copitele oilor, undeva la marginea unei păduri. Departe de orice altă așezare omenească, parcă ascunsă. Îmi amintesc o poiană alungită pe coama unui deal, un loc mai neted între copaci. Pe acea fâșie umbroasă se aflau țarcul și un adăpost mic, făcut din bârne și scânduri, probabil acoperit cu folie groasă. Înăuntru era o laviță tare, acoperită cu blană de oaie, un felinar și o pereche de cizme negre de cauciuc, urât mirositoare. Lângă adăpost se vedea cercul negru cu cenușă, locul unde se făcea focul noaptea, bănuiesc eu. Era liniște acolo. Ne-am dus să căutăm turma de oi și ne-a prins ploaia. Ne-a udat zdravăn. Ne-am protejat cum am putut cu folii. Amicul meu avea un fel de sac din folie subțire, transparentă,  în care intra până la genunchi și purta cizme. Eu aveam probabil niște papuci de cauciuc. Eram obișnuit să umblu așa prin iarbă. Ne-am întor...

Acum mai bine de două decenii exista un lac oval lângă stadionul din localitate. Era un lac limpede, plin de plante subacvatice și pești de talie mică. Avea și ceva papură la cele două capete rotunjite ale sale, dar în rest era numai luciu de apă. Puteai arunca o piatră plată spre mijlocul lui și să urmărești câte sărituri face pe suprafața apei. Nu ajungea până pe malul celălalt. Nu știu exact ce dimensiuni avea, ca marime l-aș compara cu terenul principal de fotbal de la stadionul Flacăra. Lacul era liniștit, străjuit pe o parte de plopi înalți și drepți, vechi de zeci de ani. Pe malul opus se afla o singură salcie plângătoare, aplecată peste apă, cu o parte din crengi cufundate în ea. Era pe partea dinspre stradă. Îmi plăcea să mă plimb pe malurile lui. În apă era caras. Mult puiet de caras. Mai era și blestematul crap chinezesc, specie de talie mică, care îi enerva pe pescari. Avea și țestoase cu carapacea neagră, precum și broaște verzi din acelea mari care făceau adev...

Plecam în lume. Într-o Dacie d-aia veche, break, cu scări lungi de lemn pe ea. Plecam la Călărași, să facă meșterul o mansardă și un acoperiș. Să facem, că eram doi. Ce-o fi fost în capul meu? Nimic! Drum drept, asfaltat, lung. De o parte și de alta a drumului, numai câmpie, teren arabil. Culturi de grâu, rapiță, porumb, lucernă. Sau parcele necultivate, numai buruieni. Nici nu mai știu ce partide erau la guvernare, oricum nu mai contează. Ore în șir în mașină. În față, cu centura pusă. Lângă meșter, care fuma continuu. Poate ascultam la radio, nu mai țin minte. Ne îndreptam spre București. Mă uitam pe geam. Să fi avut 27 sau 28 de ani, nici asta nu-mi amintesc exact. Doar frânturi: sate, șiruri de case, monumente, câmpii până la orizont și altele de genul. Bălteni atunci: vile cu etaj, fără garduri, căruțe cu coviltir în fața lor. Proprietarii? Stăteau în căruțe. Bănuiesc că locuiau în continuare în ele. Vilele? Goale. Cum era atunci? Vile mari adunate, nedelimitate de garduri, cu cai...

( imagine generata cu A.I) Munca pe câmp, în soare, la fân. Întâi risipirea lui cu furca, din rânduri. Împrăștierea pe tot locul, ca să se usuce mai ușor. A doua zi, întors, să stea la soare și pe partea cealaltă. Mâncam între cei trei pruni special păstrați în acest sens, pentru umbră. Beam apă din bidoane albe, de un litru, aduse „de Dumnezeu știe unde” de bunicul. De la vreo fabrică, habar n-am. Păreau făcute pentru păstrarea uleiului mineral. După ce ne odihneam după masă, ne apucam să strângem fânul în grămezi. Întâi grămezi mici, care puteau fi cărate odată în furcă, apoi mari. Mari și pe două rânduri, cu spațiu cât să treacă căruța printre ele. Luam puțin câte puțin în furcă, făceam o grămadă, o lăsam în loc. Apoi iar la fel, dar grămada nouă o puneam peste cea dintâi și tot așa. Le căram de la deal pe bucata de teren plată. Transpirat, la bustul gol, în teniși și în pantaloni scurți. Mă și bronzam cu ocazia asta. Cel mai mult îmi plăcea când venea căruțașul, om zdra...

Mâncam șase ouă prăjite odată. Omletă. Eram mai tânăr. Băteam coasa în curte sau în grădină, pe un cilindru greu de fier plin. Îi lățeam tăișul cu vârful ascuțit al ciocanului. Pe urmă o ascuțeam cu piatra lungă și ovală cumpărată din piață, de la ruși. Piatra cenușie de ascuțit coasa. Piatra lăsată în prealabil în găleata cu apă. Verificam să nu se hâțâne lama. Dacă se clătina, mai strângeam din șuruburile brățării ca s-o fixez. Și mă apucam de cosit lucernă: hârș – pauză – hârș, și tot așa. Încet și sigur, eliberând locul din fața mea. Tăind tot, lovind involuntar inclusiv cochilii de melci mari de grădină. Rar mai dădeam de câte un brotăcel. Îl prindeam și îl eliberam într-un loc sigur. E păcat să-i omori. Beam câte patru litri de apă curată cât coseam în soare. Transpiram ca un cal. Dar munca asta era sănătoasă, îmi întărea mușchii spatelui și ai abdomenului. Munceam în soare, în aer curat. Muncă în gospodărie. Muncă adevărată! O muncă de care mi-e dor. Să cosești astfel e una dint...

Am ascultat de curând „Omul în căutarea sensului vieții”, de Viktor Frankl, fondatorul „școlii vieneze de psihoterapie”. Ce impresie îmi lasă? Greu de descris. Ceea ce trăiește el în lagăr mi se pare, pe alocuri, asemănător cu ceea ce am văzut în cazul multor oameni internați în spitale din România. Mai ales „un deget de marmeladă” dimineața, cu o rație mică de pâine, și un castron de zeamă chioară, cu alte două-trei felii de pâine la prânz. Un polonic de supă, ca rație. Adică, pe scurt, fix ca la spital. Haine dungate? Pijamale de spital. Parcă sistemul te pedepsește când te îmbolnăvești. Parcă ar vrea să scape de cei mai bolnavi. Și, adesea, când ești bolnav, nici nu știi pe ce perioadă ești internat. Dacă mai ieși viu din spital. Și în lagăr era la fel: nu cunoșteai durata detenției, nici dacă mai scapi cu viață. Era cu „normă de persoane decedate”. Sistemul? Găsesc o asemănare izbitoare între cei care se ocupau de deținuții din lagăre și unii medici de la noi. „Carapacea de nepăsar...

Gara de Nord — principala arteră feroviară a capitalei. Uriașă, cu săli de așteptare largi, cu oameni din toate straturile sociale. Chioșcuri de reviste și ziare, miros de covrigi calzi. În subteran, alte magazine — un labirint de tuneluri. Mergeam pe acolo, auzeam pași grăbiți pe coridoarele înguste; stăteam în aglomerație, așteptând metroul. Metroul — trenuri noi, albe, rapide. Curate. Mai curate și mai noi decât mă așteptam. De obicei coboram la Universitate. Și acolo… cărți. Anticariate. Cărți vechi și ieftine: la doi lei, uneori la un leu. Căutam printre ele ore întregi. Piața Universității; Universitatea — inima Bucureștiului. Viață urbană, arhitectură amestecată: stiluri, epoci. Hotelul Intercontinental, înalt de zeci de metri. Forfotă pe trotuare: automobile, claxoane. Porumbei. Mai îmi amintesc ceva? Imagini. Doar reprezentări vizuale stocate în memorie. O bătrână cu răni deschise, de la diabet, cerșind — răni mari, urâte, la vedere. Librării cu miros de cărți proaspăt tipărit...

Primăvara, martie, săpatul grădinii în liniște. Fără normă, fără grabă… În lumina blândă a soarelui, în aer curat. Zile senine, vânt dinspre munți. Fără boli, fără poluare. Fără dureri, fără nopți nedormite, fără internet. Câmpul cu poteci, dealuri. Natura. Mersul pe jos pe poteci înguste de pământ bătătorit. Vitele linistite, sondele mereu în mișcare. Miros de țiței… Gânduri, amintiri, imagini reproduse în mintea mea. O lume care a existat cândva, demult. O lume recreată cu ajutorul imaginației și a cuvintelor, care descriu doar o mică parte din ea. Ceva ce nu va mai fi, ceva irepetabil.

 Eram într-o hală de producție uriașă, de beton cenușiu, un labirint nesfârșit de oțel și beton, plin ochi cu mașini industriale de toate mărimile. Unele mari cât o casă, altele cât un frigider vechi, dar toate conectate la rețele groase de curent electric, apă pentru răcire și aer comprimat, ca niște vene artificiale care le țineau în viață. Zgomotul era constant, un fundal asurzitor care îți intra în urechi, în cap și nu te mai lăsa niciodată. Nu știai dacă afară e noapte sau zi – lumina artificială, rece și albă de la neoanele suspendate, ștergea orice urmă de timp natural. Se auzea tacănitul ritmic al mașinilor de sudură prin puncte, piuitul strident al motostivuitoarelor care brăzdau coridoarele largi, vâjâitul continuu al ventilatoarelor uriașe, bubuituri surde din toate colțurile. Iar în capătul halei trona ea, regina tuturor: mașina de termoformare, care pornea cu un huruit de locomotivă veche intrând în gară, un tunet care îți vibra în piept. Pretutindeni, luminuțe clipind...