Opinii personale

Jack London își descrie viața ca o luptă pentru supraviețuire. „Martin Eden” e un roman parțial autobiografic. Partea frumoasă e că și viețile lupilor, descrise tot de el, se aseamănă cu viețile oamenilor. Parcă totul ar fi descris la scară mică (haita) și la scară mai mare (echipajul unei corăbii). Schopenhauer e „naturalist”, privește totul detașat ca un cercetător științific. Totuși, el rămâne un filosof, nu un biolog fidel metodelor științifice, format în laborator. Și dânsul, din câte țin eu minte, o vede asemănător. Religia creștină o vede altfel? Da. Cu pedepse pe „lumea cealaltă”, cu un „judecător ceresc”, cu ființe nevăzute. Ateismul? Ateismul vede doar biologicul, natura. E.T.A. Hoffmann, în „Povestea lui Piticuț”, descrie distrat un vrăjitor, o zână bună, transformarea unui pitic ridicol în ministru. La el, funcțiile administrative și politice se îmbină cu vraja, cu supranaturalul. Ce e strict biologic se întrepătrunde mult, observabil intenționat, cu ceea ce ține de imagina...

Frankl spune că a trăi înseamnă să suferi. Se aseamănă în acest sens cu existențialiștii atei, cu Sartre și Camus. Dar se pare că el nu a fost ateu, ci o persoană religioasă. Sartre și Camus vorbesc mult despre golul interior, lipsa de direcție, de sens. Despre ce simt ei. Asta îi face celebri. Dar Frankl e altfel, găsește sens în suferință. Și nu oricum, ci în lagăre. El, psihiatrul, își acceptă soarta de deținut. Își duce crucea. Seamănă cu Dostoievski când e deportat în Siberia. Dostoievski scrie „Amintiri din casa morților” după eliberare. Steinhardt scrie „Jurnalul fericirii” după prizonierat, povestește cum, în situații critice, omul se întoarce în sine, analizează amintirile vechi. Asta ca să poată rezista prezentului. Așa face și personajul principal din romanul „Papillon”, așa povestesc și alți scriitori că au suportat privarea de libertate, pușcăria sau lagărul. Freud vine cu ideea că omul caută instinctiv plăcerea și evită durerea. Idee preluată parcă de la Schopenhauer. Nie...

Am ascultat de curând „Omul în căutarea sensului vieții”, de Viktor Frankl, fondatorul „școlii vieneze de psihoterapie”. Ce impresie îmi lasă? Greu de descris. Ceea ce trăiește el în lagăr mi se pare, pe alocuri, asemănător cu ceea ce am văzut în cazul multor oameni internați în spitale din România. Mai ales „un deget de marmeladă” dimineața, cu o rație mică de pâine, și un castron de zeamă chioară, cu alte două-trei felii de pâine la prânz. Un polonic de supă, ca rație. Adică, pe scurt, fix ca la spital. Haine dungate? Pijamale de spital. Parcă sistemul te pedepsește când te îmbolnăvești. Parcă ar vrea să scape de cei mai bolnavi. Și, adesea, când ești bolnav, nici nu știi pe ce perioadă ești internat. Dacă mai ieși viu din spital. Și în lagăr era la fel: nu cunoșteai durata detenției, nici dacă mai scapi cu viață. Era cu „normă de persoane decedate”. Sistemul? Găsesc o asemănare izbitoare între cei care se ocupau de deținuții din lagăre și unii medici de la noi. „Carapacea de nepăsar...