Bucșani

 Bucșani! Iarna, pustiu, cenușiu, ciori care croncane. Ciori multe! Ciori pe stâlpi, ciori pe firele întinse între stâlpi curent, ciori zburând. Altceva? Femei bătrâne, supraponderale, pe biciclete vechi, Tohan. Case mici, fără etaj, înghesuite. Sărăcie, cer acoperit de pătură de nori alb-cenușii, ger, păsări negre care croncane. Totul trist, deprimant, în nuanțe gri.

Un gard gri de beton, din plăci, un drum pustiu asfaltat care duce spre nicăieri, un câmp arabil acoperit cu strat subțire de zăpadă — asta-mi amintesc, asta am reținut. Poate memoria mea completează ce lipsește, adică inventează ceva ce nu era. Nu mai știu, scriu ce-mi amintesc. Niște imagini, niște reprezentări, „schițe” stocate în mintea mea.

Ce căutam la Bucșani? Spitalul de psihiatrie. Aveam o rudă internată acolo. Urâtă localitate iarna! Nu știu cum arată acum, atunci... Atunci te făcea să meditezi la inutilitatea vieții. „Greața” lui Sartre îmi pare o glumă, la fel și „angoasele” lui.

Îmi amintesc că umblau niște tineri, în costume populare, cu „capra” sau cu „Plugulșorul”, din poartă în poartă. Pe la case d-alea vechi, construite probabil când se năștea mama, adică în anii ’60. Mici, pătrate, acoperite cu tablă roșie sau țiglă de pământ. Sărăcăcioase, cu curți înguste, curți împrejmuite cu garduri d-alea sudate de fier sau de șipci negre de lemn. Garduri date cu petrol, adică cum se proceda atunci.

Aveau primărie? Parcă da. Cine-și mai amintește? Aveau alimentare ca alea din filmele de pe vremea lui Ceaușescu.

Spitalul? Mic. Înauntru? Neoane, pereți albi, paturi de spital. Un salon cu paturi de spital, cu saltele groase și lenjerii albe. Cu chiuvetă înăuntru. Nu mai știu dacă era plasă de sârmă groasă la ferestre sau nu. Pe la spitalele de psihiatrie așa era: gratii la geamuri, să nu fugi din spital sărind pe geam. Și încăperi separate, cu gratii, pentru pacienții agitați‐ cu oală de noapte în care să-ți faci nevoile din câte-mi amintesc.

E doar o descriere a ceea ce-mi amintesc de acum aproape trei decenii. Fragmente scurte:  cu case mici, drumuri asfaltate și pustii, pruni desfrunziți, ciori. Ciori și cer alb-cenușiu, ciori și zăpadă, negru și alb.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe