Opinii personale

Ion își îndeplinea indatoririle de elev. Dar hoinărea și pe dealuri, își lua câmpii. Trecea pe lângă tot felul de sonde. Uneori ii vedea pe sondori la lucru, altori nu. Asculta lăcustele. Respira aer curat. De câte ori avea prilejul, se ducea să bată câmpii de nebun, să se recreeze. I se părea mai bine decât să se îmbolnăvească și să ajungă la doctorul cu reputație proastă, doldora de bani și membru de vază al partidului. Pe deasupra, și arogant. Oamenii îi spuneau „Moș Sictir”. Exista un echilibru între școală și hoinăreală, între efort și relaxare. Relaxarea domina. Cât despre Moș Sictir, făcea pe smeritul. Mergea pe la biserică. Juca teatru și se îmbogățea. Alții sărăceau. Plecau din țară și nu se mai întorceau. Rămâneau prin Spania sau Italia. Se îmbogățea primarul, se îmbogățeau patronii protejați de sistem — asta observa Ion. Pensionarii, în schimb, se văitau. În ochii lui, partidul îi îmbogățea pe unii și îi sărăcea pe alții.

În copilărie, vara, Ion se scăldase adesea în pârâul care traversa orașul. În apă urât mirositoare, dar limpede. Prindea și pești cu mâna, la „răgălie”. Adică acolo unde se adunau crăci uscate aduse de apă, amestecate, de regulă, cu pungi, PET-uri și alte mizerii. Crăci, buturugi fără coajă, cu resturi de rădăcini, cârpe vechi aruncate, pneuri de bicicletă. O parte rămânea afară, alta sub apă, tot mormanul fiind prins de vreun ciot de arbore retezat sau într-un cot al pârâului. Alteori, mizeria adunată în jurul unui pilon de pod era tot „răgălie”. Sau cea din jurul unor blocuri de beton rămase cine știe de unde, probabil de la poduri luate de viitură cândva. În orice caz, la răgălii se adunau peștii. Se ascundeau în ele, sau sub ele, când simțeau vreun pericol. Mrene și cleni. Clenii erau iuți. Frumoși, argintii, cu corpuri alungite, numai mușchi. Mrenele sunt pești care înoată și se hrănesc pe fundul apei. Au mustăți și sunt mai lente în comparație cu clenii. Ion observase că sunt alb...

La optsprezece ani, Ion fusese trimis de centrul de recrutare la un spital militar. Un spital aflat hat departe. Și pe banii lui, nu pe ai statului. Sub amenințarea scrisă că va răspunde penal dacă nu se prezintă. Așa își amintea Ion. Și ce era să facă? S-a dus. Pâș-pâș, într-un oraș mare, în care nu cunoștea pe nimeni. Să caute un spital militar. Era ca în operele lui Kafka, ca în Procesul. Trebuia să te prezinți, dar nu ți se spunea de ce. Bănuiai tu. Știai tu. Avea o hârtie veche, îngălbenită de vreme, pe care era trecut un diagnostic și de care uitase de ani de zile. Pentru asta fusese chemat: să-l vadă o comisie. Schimbase două mijloace de transport: mașina mică și microbuzul. Ajuns în localitatea aceea, mergea și tot mergea. Pe jos, la pas. Afară era o zi frumoasă, cu soare. Pentru prima dată vedea aurolaci cu pungi de prenadez, liberi pe străzi. Și poliția? Îi ignora complet. Ion întreba trecătorii unde este spitalul. I se răspundea că mai are de mers. Era îndemnat să ia un taxi...