Anii de școală. Iernile.

 

Ba era grevă în învățământ și stăteam cu săptămânile acasă, ba era frig în sălile de curs. Sistemul funcționa totuși: partidul era votat mai ales de pensionari și de bugetari. Eu eram copil.

În timpul liber hoinăream pe câmpul de lângă casă, de lângă " Mica Italie" , pe dealuri pustii. Mergeam ore întregi, respiram aer curat și mă gândeam la ale mele. Așa mă reechilibram atunci; așa mă feream de depresie și anxietate, fără să știu că se numesc așa.

Urmam poteci, drumuri făcute de trolii, treceam prin crânguri. Mă uitam la sondele care mergeau continuu, la munții care se văd și azi în depărtare — munți albaștri cu alb. Mă căleam mergând prin frig, prin ger. Trebuie să fi avut mușchi zdraveni la picioare. Of… când era asta? Pe la 12–13 ani și mai târziu.

Ce mâncam atunci? Linco pe pâine dimineața — margarină ieftină — și beam cappuccino. Trăiam modest, mă îmbrăcam cu haine cumpărate de la magazinele de second-hand.

Nu aveam laptop, nici telefon, nici acces la internet. Nici măcar un computer acasă. Știam de la televizor că există, dar eu trăiam în România. Îmi hrăneam mintea cu cărți, cu povești, cu nuvele și schițe. O hrănisem deja intens cu filme și desene animate până pe la zece ani, până la divorțul părinților.

Umblam pe dealuri. Eram doar eu cu gândurile mele, în pustietate.

Ce știam atunci? Ce înțelegeam din viață?

Nu-mi mai amintesc.