Frigul

 Copil fiind, mă luase mătușa mea și mă plimbase cu sania pe o distanță lungă. Eram încălțat cu cizme de cauciuc, cu două perechi de șosete groase, și totuși îmi înghețaseră labele picioarelor. Nu țin minte dacă mă văitam sau nu. Nu mai știu.

Totul era alb. Stăteam pe sanie și priveam: drumul, casele, liceul… Or fi fost și mașini, autobuzele de atunci, Dacii 1300. Când am ajuns înapoi acasă, la bloc, mama s-a speriat puțin. A încălzit repede o cratiță mare cu apă, a încropit-o într-un lighean, a pus un pumn de sare în ea și m-a pus să-mi vâr picioarele în apa fierbinte. Venisem cu ele amorțite de la gerul de afară.

Nu știu dacă mi-au mai înghețat vreodată picioarele ca atunci. Mătușa mea nu și-a dat seama. Dar eu țin minte ziua aceea după trei decenii.

Mi-am amintit-o acum, când am văzut pe Facebook oameni ajunși la spitale sau în adăposturi sociale din cauza frigului. Tocmai de aceea mi-a revenit în minte acea zi: amorțeala picioarelor, durerea resimțită...