Amintiri

Îmi amintesc că mă plimb în ianuarie pe dealuri pustii, cu bălți înghețate. Pe coclauri. E frig. Nu mișcă nimic. Ce caut? Nu știu. Mă relaxez, nu am ce face acasă.
O viață am… Și? Pierd vremea pe un câmp pustiu și înghețat.
Câmpul copilăriei mele, câmpul pe care adunam prune și le căram cu sacul în spate până acasă, câmpul pe care mă duceam la coasă, câmpul pe care păștea vițeaua  noastră. Câmpul străbătut de mine în lung și-n lat de atâtea ori. Un câmp pe care stau singur cu gândurile mele.
Apoi îmi vine în minte un alt loc pustiu: undeva pe prundul gârlii, tot iarna. Acolo-i o suprafață plană, plină de pietriș — albia Cricovului. Nu e nimic. Așa îmi imaginez că trebuie să fi arătat totul la început: suprafață plană, numai pietriș, fără urmă de viață.
Apoi pădurea iarna — cu zăpadă… Pădurea de lângă mine. Tot o amintire. Câmpuri înzăpezite, urme de pași lăsate în zăpadă. Frig. Peisaj în alb și negru.
De regulă scriu despre chestii politice, sărăcie, amintiri din copilărie. Nu despre locuri pustii, hoinărelile mele. Astea par mai puțin importante. Pot scrie și despre ele. Am hoinărit atât de mult într-un timp pe dealuri pustii încât pot să le descriu din memorie. Mergeam mult fără dureri; eram tânăr și sănătos.
Fac un fel de „cadre”: descriu locuri. Descriu ce-mi amintesc. Nu mare lucru — exerciții de scriere.
Un câmp pustiu… Și? Tot e ceva. Îl pot compara cu aglomerația de la stațiile de metrou din București sau cu ce era în fabricile unde am lucrat. Pot compara liniștea de acolo cu zgomotul continuu din secțiile de producție de componente.
Să reproduci ceva din memorie… în cuvinte. Să scrii — asta cere timp. Exerciții regulate, ca la matematică. Și iată cum trec de la câmp la aglomerația din București și de acolo la secțiile de producție din fabrici. Așa funcționează gândirea: treci de la una la alta prin analogii. Te folosești de memoria vizuală, apoi de cuvinte. Așa gândesc. Pare simplu, banal. Da… Unora le e greu să lege trei fraze ca să scrie patru rânduri. Nu se leagă, nu au coerență. „Lipsa de exercițiu” — cum zicea dirigintele meu la orele de matematică. A, matematica! Matematica era totul atunci. Eu nu credeam o iotă din asta.
Dealuri, văi, păduri, munții în depărtare.
Mergeam pe dealuri ore în șir, dar nu știam ce-i aia depresie, nu simțeam anxietate. Ci echilibru. Aveam timp să mă analizez, să gândesc în liniște, în singurătate. Timp să las mintea să sară de la una la alta în mod natural.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe