Opinii personale

Luni, în jurul orei 15, am ajuns la camera de gardă din Moreni, din cauza unei dureri abdominale. Prima impresie a fost una care m-a pus pe gânduri. Medicul de gardă nu purta o ținută care să inspire încredere. Purta tricou, blugi, halat peste, fără ecuson vizibil. Avea la gât atât stetoscopul, cât și o pereche de căști audio, iar în mâini purta mănuși trase peste ceas și brățări. În interior, televizorul era pornit pe muzică, iar atmosfera părea mai degrabă relaxată decât specifică unui serviciu de urgență. Pe hol, câțiva pacienți așteptau. Unii au intrat, au văzut situația și au ales să plece. Un moment care m-a deranjat a fost interacțiunea directă cu medicul. La un moment dat, a făcut un gest cu mâna la nivelul tâmplei și a spus: „iar cu problema pe care o știm noi?”. Am reacționat și am întrebat dacă sunt luat în râs. Răspunsul a fost: „nu, mă, cu burta, ce te-ai supărat așa?”. Poate că a fost glumă neinspirată, dar într-un astfel de context, când pacientul vine cu durere și puter...

 În spitalele mici de provincie apare frecvent figura medicului care evită sistematic asumarea cazurilor ce țin strict de specialitatea sa. Consultul se reduce la o examinare sumară, urmată de prescripții medicamentoase și de recomandări verbale de a merge ‘în altă parte’, de regulă la centre universitare, invocând lipsa condițiilor locale. Interesant este că aceste trimiteri nu sunt oficiale, nu sunt însoțite de un plan medical clar și nu sunt consemnate coerent în documente. Pacientul pleacă cu senzația că problema lui există, dar nu aparține nimănui.

Un bărbat ajunge la camera de gardă cu falca vizibil umflată, însoțit de soție. Calm, nu spune nimic. Diagnosticul? Infecție dentară netratată la timp. A mers la dentist, dar fără rezultat: nu i s-a oferit tratament. La spital, situația nu e mai bună: fără antibiotic, fără internare, fără soluție concretă. Pacientul este, practic, trimis " la plimbare" pentru că spitalul nu are cabinet stomatologic. Sistemul ignoră nevoia reală a pacientului, lăsându-l fără sprijin în fața unei probleme acute.  

Scriu, nu pentru faimă sau pentru like-uri. Scriu pentru că am nevoie să fiu auzit. Scriu pentru a găsi oameni care gândesc ca mine, care simt la fel și care vor să vorbească despre ce contează cu adevărat. Scrisul e pentru mine un mod de a rămâne prezent și conștient, chiar și atunci când sistemul sau lumea din jur încearcă să te reducă la tăcere. E un mod de a spune: exist, simt, gândesc, nu accept nedreptatea în tăcere. Este pasiune, este afirmare, este luptă subtilă — dar mai presus de toate, este dorința de a crea legături reale, de a schimba măcar un pic lumea prin cuvinte și prin idei. Fiecare text, fiecare postare, e un pas către oameni care nu sunt singuri, și către o lume care încă poate fi mai omenoasă.

 Drepturile pacienților trebuie respectate!  V-ați simțit vreodată tratați cu lipsă de respect, minimalizați sau ignorați în timpul unei consultații medicale? Ați simțit că suferința dumneavoastră e pusă sub semnul îndoielii, că sunteți etichetați greșit sau redirecționați către alte spitale fără explicații clare? Știți că aveți dreptul legal să faceți o sesizare la Colegiul Medicilor din județul dumneavoastră, dacă sunteți tratați inadecvat, jigniți sau nedreptățiți de personalul medical? Nu este o rușine să cereți respect — este un drept al fiecărui pacient. O singură sesizare poate părea neînsemnată, dar mai multe plângeri similare obligă instituțiile să acționeze. Demnitatea pacienților nu trebuie să fie opțională, ci parte firească din actul medical. Nu este o rușine să cereți respect — este un drept al fiecărui pacient.

„Lăsați-ne în pace, nu ne mai deranjați!” Îți plătești taxele către stat , lună de lună, ca un cetățean corect. Dar când ajungi la spital cu o problemă mai serioasă, începe calvarul: ești plimbat de la un medic la altul, de la un cabinet la altul, uneori chiar de la un spital la altul — de la stat la privat — până când ești stors de bani și de puteri. Statul „se ocupă de tine”, așa cum se laudă, iar de aceea milioane de români au plecat la muncă peste hotare. A zis-o și Ciolacu : „Cine are bani trăiește, cine nu are bani moare.” E crud, dar adevărat. Mai ales când ajungi să bați pragurile spitalelor. Ce drepturi? Ce sesizări? Ce măsuri? Unde? Pe hârtie? Realitatea e simplă: „Lăsați-ne în pace, nu ne mai deranjați!” Corupția a dispărut? Toți sunt curați, muncitori, victime, neplătiți… așa ni se spune. Dar cine a  fost acolo știe adevărul.