Amintiri

  Iarnă… Să mă sui în podul cu fân, să urc pe scara din două prăjini și câteva scânduri, ca să ajung acolo. Prin grajdul vacii. În pod e la fel de frig ca afară. Bag furca cu trei craci, cu coada lăcuită, ridic o pală de fân și o duc la gaura pe unde am intrat. Apoi încă o pală. O îndes pe gaură cu furca. Vaca n-are treabă, e legată de iesle. Ea mănâncă liniștită fânul din iesle. Apoi du apă la vacă. Apă de ploaie, din butoiul de sub streașină.

Unii habar n-au cum e viața la țară. Nu știu cum e să crapi chituci cu toporul, să sapi grădina la cazmă, să cosești cu o coasă normală. S-au născut, au crescut și au trăit toată viața la bloc. N-au plantat un pom, habar n-au cum se cultivă cartofii, roșiile, ceapa. Despre cum să ai grijă de o vacă sau de un cal — nici atât.

Stau și-mi amintesc cum lucram iarna, când dădeam fânul jos din pod. Să-l dau altui om, care îl așeza în căruță cum știa el. Fân cosit vara, lăsat la soare să se usuce, strâns cu furca și grebla, adus cu căruța de pe câmp, vârât în pod — apoi iar luat la mână ca să fie dat jos din pod, pus în altă căruță, asta în timpul iernii. Și inhalezi toată pleava în pod, tot praful… te scobești după aceea în nas ca să scoți „negreala” afară. Țigări? Ce țigări?! Să tragi pleavă din aia pe nas, să vezi cum e.


Să cureți grajdul vacii! Cu furca, cu lopata, cu ce poți. Apoi — la porci…

Eu am apucat vremuri în care se ducea bunicul, iarna, cu sacul de grâu pe sanie. Trăgea sania cu sacul de grâu pe ea kilometri întregi, pe drum cu zăpada bine tasată, până la moară și înapoi. Cu sania puteai căra iarna obiecte grele: un frigider, un sac de grâu, o țeavă groasă de fier și altele de genul acesta. Nu era doar pentru copii, pentru joacă și distracție. Erau sănii făcute să reziste zeci de ani, să cari cu ele obiecte grele iarna. Sănii făcute cu simțul răspunderii, în atelierele unor meșteri pricepuți.

Acum, în prezent, putem cumpăra chinezării — sănii făcute în China, slabe calitativ. Lapte de la Kaufland sau Lidl. Altceva...A, nu vreau " suveranism", mi se pare o prostie. Nici "industrie a calului"...



Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe