Prima zi de Craciun

 Prima zi de Crăciun: mă uit pe geam și văd un cal slăbit, cu coastele la vedere, înhămat la o căruță cu roți de automobil. Blana îi este un amestec de maro și negru, iar coama — lungă și neagră — pare că poartă și ea oboseala anilor. La unul dintre picioarele din față are prins un lanț, ca să nu poată merge prea departe.

Căruța e făcută din țevi sudate și scânduri — o cutie de lemn așezată pe roți, care aduce a coșciug. Calul are spinarea rosă de hamul de piele. Este slab, murdar, subnutrit. La urechi i-au agățat ciucuri roșii „să nu-l deoache nimeni”, ca și cum bucata aceea de fir ar putea proteja ceea ce, de fapt, ar avea nevoie de mai multă grijă și hrană.

Paște iarba rară din spatele blocului. Printre firele firave se văd frunze uscate, o mănușă chirurgicală, bucăți de staniol, pungi de unică folosință, mucuri de țigară și alte resturi. Aceasta este, uneori, „magia” Crăciunului: un amestec de lumină și nepăsare, de sărbătoare și oboseală.

Pe străzi nu e nimeni. Totul pare încremenit sub patura groasă de nori groși, alb-cenușii. Un vânt ușor trece printre copaci. Din când în când, se mai aude câte o găină cotcodăcind lângă fostul bar. Așa arată, uneori, viața la bloc: căruță și cal, sărăcie și mașini scumpe la câțiva pași distanță.

La un moment dat apar și stăpânii: un cuplu cu doi copii mici, de vreo șapte-opt ani.