Amintiri ( varianta 1)

 

Eram sărac lipit pământului, prost îmbrăcat, cu vreo 200-300 de lei în casă, toți banii. Într-o zi, „răsfoind” anunțurile pe OLX pe telefonul Nokia C3, d-ăla cu butoane, puțin mai mare ca podul palmei, dau peste unul care promitea „angajare imediată, fără experiență”. Sun, vorbesc cu un tip grăbit și aflu că e vorba de lucru într-o fabrică de mobilă. „Vino mâine să vezi despre ce e vorba la fața locului”, îmi zice, și îmi dă adresa undeva în zona industrială a orașului.

Ajung acolo și găsesc o hală mare, dreptunghiulară, cam austeră, cu pereți și podea de beton. Înăuntru mirosea a rumeguș și a lipici. Pretutindeni erau stive uriașe de bucăți de PAL, piese de mobilier pe jumătate asamblate, mobila gata făcută pe comandă acoperită cu folie transparentă să nu se prăfuiască, mașina CNC care tăia cu precizie undeva în spate, departe de zona de asamblare, iar lângă ea, în capătul halei, trona un circular industrial mare, folosit pentru debitat scânduri mari de brad și plăci groase de PAL. Totul părea serios, industrial, fără nimic decorativ.

A doua zi m-au angajat pe loc. Trebuia să asamblez scheleți de canapele din PAL. Luam bucăți mari, deja tăiate pe dimensiuni – blaturi grele pentru fundul și spătarul canapelelor – le căram până la masa de lucru acoperită cu o pânză groasă de bumbac, ca să nu zgârii suprafața. Apoi adăugam lateralele, „biscuiții” de lemn pentru îmbinări, baghete tăiate din scândură de brad încă verde și le prindeam totul cu holșuruburi negre sau cu pistolul cu capse mari, conectat la instalația cu aer comprimat care răsufla constant pe undeva cu zgomot.

Foarte repede am constatat că scheleții ăștia de canapele din PAL erau al naibii de grei. Trebuia să-i ridic singur, să-i întorc, să-i țin în poziție – și statura mea nu mă ajuta deloc. Îmi dădeam cu ciocanul peste degete cam des, și durerea mă chinuia. Aveam ciocan de 200 de grame, băteam " negrese" cu el.

Apoi venea polizarea colțurilor, rotunjirea lor cu polizorul unghiular și discuri de șmirghel gros. Praful era infernal – un nor fin care intra peste tot: în haine, în păr și mai ales în plămâni. Eu mi-am pus masca antipraf cumpărată de mine separat, adusă de acasă. Alții inhalau praful, tușeau, le irita căile respiratorii.

Stăteam toată ziua între bubuituri de ciocan, uruitul polizoarelor unghiulare și huruitul bormașinilor Bosch pe care le foloseam să prindem holșuruburi. Zgomotul era constant, îți amorțea creierul.

Îmi dădeam seama treptat că nu am abilitățile necesare pentru așa ceva. Nu reușeam să fac norma, greutatea pieselor mă epuiza, iar condițiile alea – praful, zgomotul, ritmul – mă terminau. Nu făceam față.

În pauze ieșeam afară cu colegii, mâncam pâine cu salam, beam cafea din pahare de plastic și fumam câte o țigară încercând să mai respir aer curat. Vorbeam puțin, mai mult ne plângeam de condițiile de muncă.

Până la urmă am realizat că munca era foarte prost plătită, că acele bucăți grele de scheleți de canapele îmi rupeau spatele zilnic și că perioada de lucru era oricum limitată – doar câteva săptămâni, cât dura comanda aia mare. Nu merita.