Suveranism

 Imi amintesc că m-am dus iarna cu bunica-miu, prin zăpadă, pe câmp, după crăci de sălcii. Iarna, în câmpul acoperit în totalitate de zăpadă, eram cocoțat în salcie, să tai crăci cu toporul. Crăci groase. Crăci pentru capre. Să mănânce blestematele alea de capre coaja de pe ele, să roadă ramurile subțiri, să mănânce ceva ca să nu se îmbolnăvească de foame.

Le târam așa prin zăpadă, trăgeam de ele până acasă. Pe drum, printre două șiruri de case.

„Suveraniștii” de azi? Să se apuce și ei de crescut oi și capre ca dacii! Să mănânce ce produc în ograda lor: urzici și lobodă cu mămăligă. Din când în când, câte un ou de găină, o bucățică de brânză de la propriile oi și capre. Să facă săpun de casă, să țină nucile în pod, să bea țuică făcută la cazane din cupru.

Cred că bunica-miu era suveranist, nu-mi dau seama. Bunica-mea sigur era! Ea era cu Vadim, cu „România Mare”. Oricum, mâncau câte un ou (nu trei odată ca mine), aveau săpun făcut de ei, mâncau urzici și lobodă cu mămăligă. Și veceu în fundul curții. Și la veceu — ziare( presa). Aia era tot un fel de hârtie igienică.

Ăia erau suveraniști adevărați, nu ca ăștia de acum. Se plângeau de „sistem”? Nu prea. Se învățaseră, ca toți vecinii lor, să trăiască cu ce le dădea țara lor. Cât le dădea…

Mergeam toți la fân. Stăteam în soare și întorceam brazdele. Apoi bunica-miu se ducea să se tocmească cu căruțașii, să găsească pe cineva să ne care fânul. Ce, era ca acum — Lidl și Kaufland? Era „suveranism”.

Se îmbogățeau șmecherii prin speculă, își făceau vile, iar „suveraniștii” mâncau în continuare salam cu soia, plin de coloranți și conservanți, făcut în România. Carnea bună era lux. Mămăliga „ferea de diabet”, iar la televizor exista doar TVR 1. Doctorii erau scumpi, iar asigurați erau… mai mult pe hârtie.

Era Iliescu președinte. Lumea îl iubea. Apa potabilă era dată între anumite ore. Cârciumile erau pline.

Era bine. Eram „suveraniști”.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe