Craciun

 De sărbători, când toată lumea se adună, izolarea lovește cel mai tare. Ești separat de ceilalți. Nu printr-o decizie clară, ci printr-un reflex colectiv: lumea se închide, iar tu rămâi pe dinafară.

Mănânci, te odihnești, dormi. Pentru ce? O recuperare temporară. O pauză înainte de întoarcerea la aceeași goliciune. Sărbătorile îți sugerează că ai greșit. Că de aceea ești singur. Îți spui că nu ai nicio vină. Cauți justificări. Le găsești. Dar undeva, adânc, știi: există o vină. O ții îngropată.

Mintea respinge adevărul. Adevărul te expune. Nu mai ai resurse pentru încă o prăbușire. Așa că îl alungi.

Să bei? Nu. Alcoolul nu mai aduce nimic — nici uitare, nici căldură. Țigara? Sănătatea nu permite. Și, oricum, ce rost?

Există totuși un timp al meditației. Rămâi cu tine însuți. Analizezi: unde ai greșit. Privești în trecut, apoi în viitor. Cauți un fir. Ca Ianus.

Nu găsești nimic. Mintea se împrăștie. Atunci scrii. Încerci să te aduni. Ții un jurnal. Pui gândurile pe hârtie. Speranțe firave. Vise cu care te amăgești. Iluzii, probabil. Dar fără ele, ce rămâne?

Sărbătorile trec. Tu rămâi tot acolo. Singur. Poate puțin mai conștient de tine. Pentru o vreme.