Amintiri ( varianta revizuită)

 Eram sărac lipit pământului, prost îmbrăcat, cu vreo 200–300 de lei în casă — toți banii mei. Într-o zi, „răsfoind” anunțurile pe OLX pe telefonul Nokia C3, d-ăla cu butoane, puțin mai mare decât podul palmei, dau peste unul care promitea „angajare imediată, fără experiență”.

Sun. Vorbesc cu un tip grăbit. Aflu că e vorba de lucru într-o fabrică de mobilă. „Vino mâine să vezi despre ce e vorba la fața locului”, îmi spune și îmi dă adresa, undeva în zona industrială a orașului.

Ajung acolo și găsesc o hală mare, dreptunghiulară, austeră. Pereți și podea de beton. Înăuntru mirosea a rumeguș și a lipici. Peste tot erau stive uriașe de PAL, piese de mobilier pe jumătate asamblate, mobilier gata făcut, acoperit cu folie transparentă. În spate, departe de zona de asamblare, funcționa o mașină CNC. Lângă ea, în capătul halei, trona un circular industrial mare, pentru scânduri groase de brad și plăci de PAL. Totul părea serios, strict, industrial. Fără nimic decorativ.

A doua zi m-au angajat pe loc. Trebuia să asamblez scheleți de canapele din PAL. Luam bucăți mari, deja tăiate — blaturi grele pentru fundul și spătarul canapelelor. Le căram până la masa de lucru, acoperită cu o pânză groasă de bumbac, ca să nu zgârii suprafața. Apoi adăugam lateralele, „biscuiții” de lemn pentru îmbinări și baghete tăiate din scândură de brad încă verde. Le prindeam cu holșuruburi negre sau cu pistolul de capse mari, conectat la instalația de aer comprimat care șuiera constant.

Foarte repede am constatat că scheleții ăștia de canapele erau al naibii de grei. Trebuia să-i ridic singur, să-i întorc, să-i țin în poziție. Statura mea nu mă ajuta deloc. Îmi dădeam cu ciocanul peste degete destul de des, iar durerea mă chinuia. Aveam un ciocan de 200 de grame și băteam „negrese” cu el.

După aceea urma polizarea colțurilor. Le rotunjeam cu polizorul unghiular și discuri de șmirghel gros. Praful era infernal. Un nor fin care intra peste tot: în haine, în păr și, mai ales, în plămâni. Eu mi-am pus mască antipraf, cumpărată de mine, adusă de acasă. Alții inhalau praful, tușeau, li se iritau căile respiratorii.

Stăteam toată ziua între bubuituri de ciocan, uruitul polizoarelor și huruitul bormașinilor Bosch cu care prindeam holșuruburile. Zgomotul era constant. Îți amorțea creierul.

Îmi dădeam seama treptat că nu aveam abilitățile necesare pentru munca asta. Nu reușeam să fac norma. Greutatea pieselor mă epuiza. Condițiile — praful, zgomotul, ritmul — mă terminau. Pur și simplu nu făceam față.

În pauze ieșeam afară cu colegii. Mâncam pâine cu salam, beam cafea din pahare de plastic și fumam câte o țigară, încercând să mai respir aer curat. Vorbeam puțin. Mai mult ne plângeam de condițiile de muncă.

Până la urmă am realizat că munca era foarte prost plătită, că acele schelete grele de canapele îmi rupeau spatele zilnic și că perioada de lucru era oricum limitată — doar câteva săptămâni, cât dura comanda mare.

Nu merita.