Ion

Programul oficial începea la ora 8:00, dar pentru Ion ziua de muncă pornea pe la 7:40. Acele douăzeci de minute furate dimineții, înainte ca șefii să apară pe linie, reprezentau o plasă de siguranță pentru dansul. Avea de realizat o normă fixă: 400 de piese pe schimb. El făcea 420, să arate că-i "vrednic". Sa nu i se reproșeze nimic. La un calcul simplu, asta însemna că dispunea de doar un minut și câteva  secunde pentru fiecare piesă. Dacă întâlnea un cablu încurcat sau o mufă defectă, pierdea secunde pe care nu le mai putea recupera. De aceea începea mai devreme; avea nevoie de acel avans pentru a putea respira.

Locul său de muncă era o izolat de al colegilor, colegelor. În timp ce ceilalți își formaseră propriile bisericuțe, glumeau sau își pasau sarcini unii altora, Ion nu vorbea cu nimeni. Era complet singur. Singurul său partener era o șurubelniță electrică automată, cu motor mic si puternic intr-ansa, facuta in Japonia.

Munca îi cerea o precizie si viteză. Trebuia să alinieze firele, să poziționeze in functie de culori, sa le vare pe gauri mici si sa stragna bine șuruburile și cu șurubelnița automată. Totul se desfășura pe fundalul unui zgomot permanent: un bâzâit electric continuu care părea să i se strecoare în creier, întrerupt periodic de sunetul bucatilor de metal trântite pe bancuri de lucru și de motoare de bormasini puternice. 

Izolarea de ceilalți avea însă și o parte bună: îi lăsa mintea liberă. În timp ce mâinile îi executau aceleași mișcări repetitive, mecanice, secundă de secundă, gândurile îi rătăceau în altă parte. Mintea lui era departe de zgomot și de cei din jur, în timp ce degetele fixa al sutelea fir conductor al zilei.