Iadul


( imagine generată cu A.I după una reală)

Africa, măgari prin galerii de mină cărând cărbuni în saci concepuți special pentru asta. În galerii scunde, pe unde oamenii se apleacă ca să poată merge.
După, în înregistrare, căci totul e pe Facebook, un miner îmbrăcat sărăcăcios, fără cizme sau bocanci de protecție, dar cu lanternă puternică pe cap, desface bucăți mari de cărbune cu târnăcopul din peretele unei galerii. E murdar de negreală, izbește cu târnăcopul din poziții foarte incomode. Nu poți sta normal în galeriile acelea scunde, uneori intri ghemuit. Desfaci cărbunele cum poți, cu târnăcopul. Te murdărești.
Improvizații! Cărbuni puși în canistre pătrate de plastic, tăiate astfel încât să semene cu niște cutii, trase cu sfoara din locuri înguste. Apoi puși în saci. Întreaga mină pare o improvizație: fără lift, fără instalație electrică pentru iluminat, cu galerii întărite prost cu grinzi subțiri și scânduri, din loc în loc. Sine, vagonete? Se pare că are o linie și un vagonet. Atât!
Echipament de lucru? Haine normale. Căști de protecție? Lipsesc. Un tambur de cablu se învârte pentru a scoate vagonetul cu cărbune. Naiba știe dacă e acționat electric sau de un motor cu benzină, nu am observat asta. Doar măgarii încărcați cu poveri grele, puși la muncă în mină. Măgari de mină.
E un roman, "Germinal", de Émile Zola, care descrie viața minerilor din Franța. L-am citit și eu demult. Acolo este descris un iad aflat sub pământ: muncă fizică grea, pulberi care-ți distrug plămânii, umezeală, pericolul surpării galeriilor, gaze toxice.
Pericol de explozie din cauza gazelor inflamabile. Pericol de inundare a galeriilor. Pericolul de a muri strivit sub câteva tone de pământ. Și salarii din care muncitorii abia își pot duce traiul. Nici vorbă de salarii decente, de o echitate între munca depusă și banii primiți pentru ea. Nu! Cei care dețin minele au interesul să te folosească cât mai mult, pe bani cât mai puțini.
În mintea mea, citind romanul, minele păreau un iad. Un loc al întunericului, al suferinței și al muncii fără sfârșit. Un loc unde omul este coborât la nivelul unei unelte și folosit până la epuizare.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe