Copilaria lui Ion

Ion se născuse înainte de Revoluția din 1989, într-o familie modestă. Crescuse într-un cartier sărac, alcătuit din blocuri cenușii, ridicate în grabă în perioada comunismului. Deasupra lor nu se vedeau acoperișuri înclinate, ci doar terase plate acoperite cu smoală. Multe blocuri nici măcar nu aveau balcoane. Privite de la distanță, de pe dealurile din împrejurimi, păreau niște cutii uriașe de beton așezate una lângă alta.

Ion locuise împreună cu părinții săi la parterul unui astfel de bloc. Vara, ferestrele stăteau mai tot timpul deschise, iar zgomotele cartierului de afară se auzeau parcă mai tare: copii care se jucau de-a pititea, vecini care discutau între ei, câte un câine lătrând.

Mersese la școala cea mai apropiată de casă. Mai târziu intrase la liceu, iar după aceea la facultate.

Copilăria lui Ion fusese umbrită de lipsuri. Ca o revoltă personală, el nu fusese un elev model. Uneori chiulea câte o zi, două, pentru a hoinări pe dealuri. Pentru a sta în liniște. Nu credea că școala îl va ajuta prea mult în viață. Ura matematica. Nu înțelegea de ce trebuie să-și bată capul cu calcule și formule matematice dacă nu-și dorea să devină inginer. Nu pricepea de ce trebuie să învețe atâta gramatică dacă oricum știa deja să se exprime corect. Nu înțelegea de ce trebuie să învețe engleză dacă voia să rămână în țară.

Cu alte cuvinte, nu înțelegea prea mult din realitate. Nu-și dorea să fie în competiție cu ceilalți colegi și cu celelalte colege la nicio materie. Nu-i mai păsa de note. Voia doar să rămână în colectiv, să nu rămână repetent. Să meargă mai departe cu cei de seama lui, chiar dacă rămânea mereu mai în urmă.

Ce mai contau calificativele, premiile? Să treacă anul. Și anii, într-adevăr, treceau.


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe