Balta

(imagine generată cu AI după una reală)

Urcam împreună cu doi prieteni la deal, pe o potecă ce trecea pe lângă o pădure liniștită de foioase. Urcușul îmi punea serios la lucru mușchii picioarelor, dar eram mai tânăr și nu țineam cont. Ce-mi păsa? Destul că aveam compania celor doi vecini de cartier.

Mergeam la o baltă cu pește aflată undeva sus, pe deal, deasupra localității. O baltă mică, cu pește, tritoni și broaște verzi. Noi îi spuneam „lac”. Ce lac? Era doar apă de ploaie adunată de pe un povârniș și stăvilită de un mal pe care îl bănuiesc artificial. În perioadele ploioase avea un luciu de apă cam cât jumătate de teren de fotbal. Mai mică...

Pentru unii localnici, pescuitul acolo era un prilej de recreere și de stat la vorbă cu alți pescari. Balta era plină de broaște care orăcăiau puternic. Broaște verzi, mari și sănătoase. Avea și mormoloci. Cât despre pește, cei mai mulți erau carași de șase-șapte centimetri. Peste opt centimetri deja era considerat „mare”.

Anumiți pescari, mai înclinați spre povești, susțineau că văzuseră carași de o palmă prinși acolo. Nu spun că n-or fi existat în anii buni, dar eu nu am văzut pe nimeni scoțând unul.

În schimb, te enerva „crapul chinezesc”. Mic, de trei-patru centimetri, rapid și mereu flămând. Mușca și de plută, nu doar de momeala din cârlig. Parcă era mereu gata să te scoată din sărite.

În lipsa internetului și a telefoanelor inteligente, acum aproape trei decenii, la baltă cunoșteai oameni noi. Acolo socializai, schimbai o vorbă și ascultai poveștile pescarilor. Parcă era mai ușor decât astăzi.