Calul abandonat

Periferia unei localități , plană, cu pulbere și movile mari de pământ, moloz, pungi, cârpe și alte mizerii într-o parte a sa. Movile de câțiva metri. Niciun fir de iarbă. Un cal slab, bolnav, istovit, lăsat să moară. În spatele lui se văd pungi albe, negre, de alte culori, care se leagănă în bătaia vântului. În jurul lui, o haină veche, ambalaje de produse lactate, alte pungi. Numai mizerii. După movile de moloz si gunoi, în depărtare se văd arbori mari, verzi.
Calul e lăsat să moară. Bolnav, prea slăbit să mai poată merge, fără apă, fără hrană. Un copil sărac se uită la el de la distanță. E murdar și dânsul, probabil și flămând. Se mai văd și câini printre gunoaie; ăștia, după cum se mișcă, par mai bine hrăniți.
Alt om trece nepăsător. E slab și tot îmbrăcat sărăcăcios. Nu-i pasă, pare că nu observă nimic. Sau nu vrea să observe.
Cineva filmează totul, scena apocaliptică. Căci de asta amintește peisajul: de
foamete, sărăcie extremă, degradare a mediului înconjurător. Lipsă de apă, lipsă de iarbă verde.
Țară arabă... Hm! Dubai?...
Vine medicul salvator, verifică starea calului, îl mângâie pe creștet, îl ajută să se ridice, pleacă cu el de acolo. Se observă că bietul animal are și răni deschise. E maroniu, e piele și os. I se văd coastele, abia se mai ține pe picioare.
Iată omul! Iată ce pot face oamenii animalelor.
La noi? Oameni ai străzii găsiți morți iarna, când vine gerul. Undeva, un filantrop arăta un cimitir cu peste 1000 de oameni fără adăpost îngropați în șiruri, fiecare cu câte o cruce de lemn. Autoritățile s-au spălat pe mâini și i-au trimis pe capul lui. Îi trimit în continuare și pe alții. Și dânsul? Unde să-i mai țină? Cu ce să-i hrănească? Cine le dă medicația de care au nevoie?
Dreptate? Adevăr? Ce cuvinte frumoase! Legi care să protejeze oamenii și animalele. Hm! Cai și oameni părăsiți.
Gunoi pe câmpuri, în râuri, poluare. Și încă nu se mai difuzează imagini cu foametea din diferite țări ale Africii, cu oameni foarte slabi, ajunși la limită. Muritori de foame.
A, oamenii străzii — e altceva! La fel și caii abandonați și lăsați să moară.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe