Frumușani


Plecam în lume. Într-o Dacie d-aia veche, break, cu scări lungi de lemn pe ea. Plecam la Călărași, să facă meșterul o mansardă și un acoperiș. Să facem, că eram doi. Ce-o fi fost în capul meu? Nimic!
Drum drept, asfaltat, lung. De o parte și de alta a drumului, numai câmpie, teren arabil. Culturi de grâu, rapiță, porumb, lucernă. Sau parcele necultivate, numai buruieni. Nici nu mai știu ce partide erau la guvernare, oricum nu mai contează.
Ore în șir în mașină. În față, cu centura pusă. Lângă meșter, care fuma continuu. Poate ascultam la radio, nu mai țin minte. Ne îndreptam spre București. Mă uitam pe geam.
Să fi avut 27 sau 28 de ani, nici asta nu-mi amintesc exact. Doar frânturi: sate, șiruri de case, monumente, câmpii până la orizont și altele de genul. Bălteni atunci: vile cu etaj, fără garduri, căruțe cu coviltir în fața lor. Proprietarii? Stăteau în căruțe. Bănuiesc că locuiau în continuare în ele. Vilele? Goale.
Cum era atunci? Vile mari adunate, nedelimitate de garduri, cu cai slabi printre ele. Cu gunoaie pe iarba.
Era și un câmp numai cu iarbă deasă și scurtă, păscută de cai. Și pe acel câmp, aruncate din loc în loc, cât vedeai cu ochii: pungi, PET-uri turtite, bucăți de ambalaje de carton, anvelope de automobile. Și cai cu măgari, răsfirați și ei, păscând în libertate. Asta vedeam eu din mașină în acele vremuri apuse. Acum habar n-am cum mai e. Nu știu.
Ce-mi mai amintesc? O benzinărie, două. O pădure. Drumul prin mijlocul ei, printre arbori. Umbra.
Linii de cale ferată, trenuri. Apoi periferia Bucureștiului, aglomerație în traficul rutier. Sărăcie. Apoi nu mai știu... Șiruri de case. Dracu' mai știe! Eu nu.
Și, după multe ore de stat în fund, am ajuns la Frumușani. În fața unei case obișnuite. O casă mică, cu un alt automobil parcat în fața ei. Cu boltă de viță-de-vie, din câte am memorat eu, deși asta e nesemnificativ.
Acolo aveam să stau o vreme. Să demolez cu meșterul vechiul acoperiș, să mai ridicăm un etaj primului corp al casei, să facem acoperiș nou și mansardă.
( imagine modificată cu A.I)

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe