Amintiri de la coasă

Mâncam șase ouă prăjite odată. Omletă. Eram mai tânăr.

Băteam coasa în curte sau în grădină, pe un cilindru greu de fier plin. Îi lățeam tăișul cu vârful ascuțit al ciocanului. Pe urmă o ascuțeam cu piatra lungă și ovală cumpărată din piață, de la ruși. Piatra cenușie de ascuțit coasa. Piatra lăsată în prealabil în găleata cu apă.

Verificam să nu se hâțâne lama. Dacă se clătina, mai strângeam din șuruburile brățării ca s-o fixez. Și mă apucam de cosit lucernă: hârș – pauză – hârș, și tot așa. Încet și sigur, eliberând locul din fața mea. Tăind tot, lovind involuntar inclusiv cochilii de melci mari de grădină.

Rar mai dădeam de câte un brotăcel. Îl prindeam și îl eliberam într-un loc sigur. E păcat să-i omori.

Beam câte patru litri de apă curată cât coseam în soare. Transpiram ca un cal. Dar munca asta era sănătoasă, îmi întărea mușchii spatelui și ai abdomenului.

Munceam în soare, în aer curat. Muncă în gospodărie. Muncă adevărată! O muncă de care mi-e dor. Să cosești astfel e una dintre micile bucurii ale vieții. Și mirosul de iarbă cosită nu se uită ușor.

Acum, după ani, mi-au rămas doar amintirile din acele vremuri. Zgomotul pe care îl făcea lama coasei când reteza lucerna, lumina și căldura soarelui.