Boul

 Am găsit odată, copil fiind, un taur mare, negru, într-o grădină de pe dealuri, împrejmuită doar parțial. Era unul dintre cei doi tauri ai pădurarului, folosiți pe vremuri la tracțiune. Scăpase. Avea lanțul prins de gât, un lanț lung de doi-trei metri pe care îl târa după el.

Am încercat să-l trag ca pe un câine. Inutil. Nici măcar nu l-am putut clinti. Era uriaș — taur adult, ciut, complet negru. Și incredibil de puternic, mai puternic decât orice cal din localitate. Ușor înspăimântător prin liniștea lui. Puterea tăcută.

Era unul dintre cei doi tauri negri, aproape identici, care trăgeau căruța încărcată cu bușteni grei pe drumul forestier. Pe alocuri nu era drum, ci doar noroi — lut cenușiu, lipicios. Li se afundau copitele despicate în pământ când se încordau să urnească povara prin pădurea de fag. Rămâneau bartamai urmele de copită; îți dădeai seama după mărime că nu sunt de vacă.

Un cal nu ar fi făcut față. Nici măcar doi. Numai boii pădurarului puteau urca dealurile împădurite cu căruța și o puteau coborî la vale plină. Asta pe drumuri de pământ galben, lutos, unde roțile se afundau până la butuci.

Boii erau cele mai puternice animale domestice din localitate. Grei, musculoși, tăcuți.