" Omul în cautarea sensului vietii"

Am ascultat de curând „Omul în căutarea sensului vieții”, de Viktor Frankl, fondatorul „școlii vieneze de psihoterapie”. Ce impresie îmi lasă? Greu de descris.

Ceea ce trăiește el în lagăr mi se pare, pe alocuri, asemănător cu ceea ce am văzut în cazul multor oameni internați în spitale din România. Mai ales „un deget de marmeladă” dimineața, cu o rație mică de pâine, și un castron de zeamă chioară, cu alte două-trei felii de pâine la prânz. Un polonic de supă, ca rație. Adică, pe scurt, fix ca la spital.

Haine dungate? Pijamale de spital. Parcă sistemul te pedepsește când te îmbolnăvești. Parcă ar vrea să scape de cei mai bolnavi.

Și, adesea, când ești bolnav, nici nu știi pe ce perioadă ești internat. Dacă mai ieși viu din spital. Și în lagăr era la fel: nu cunoșteai durata detenției, nici dacă mai scapi cu viață. Era cu „normă de persoane decedate”.

Sistemul? Găsesc o asemănare izbitoare între cei care se ocupau de deținuții din lagăre și unii medici de la noi. „Carapacea de nepăsare”, așa-zisa „detașare științifică”, umilirea pacienților, înfometarea lor cu zilele…

Nu, nu găsesc aproape nimic necunoscut în povestirea lui Frankl. Parcă descrie mecanismele de distrugere a oamenilor și din societatea noastră. Angajați ai statului umilind oameni de rând, chinuindu-i fără sentimentalism și milă. Oameni din familii înstărite, totdeauna bine hrăniți, care își privesc cu dispreț pacienții din „categoriile inferioare”.

Cu 350 de lei, cât o fi ajutorul social în România, te stingi de foame. La propriu, nu la figurat. Nu consumi suficientă hrană, organismul își digeră propriile proteine. Dar un primar îmbuibat nu va înțelege asta. Probabil nici unii chirurgi sau medici de medicină internă. Ei se „apără”: nu vor să recunoască, nu vor să vadă. Așa cum nici gardienii din lagăre nu se consumau pentru deținuți — își vedeau de ale lor  glumind, râzând în hohote, fumând.

Umilirea altora… ca la noi. Numai că, în carte, e explicată de un psihiatru. Un medic care ajunge să cunoască el însuși, ca deținut, foamea, munca grea la săpat șanțuri, la lopată și târnăcop.

 Sărăcie, înfometare, umilință.

În timp ce ofițerii și gardienii din lagăr aveau parte de mâncare suficientă și pierdeau vremea fără să producă nimic folositor.

 Parcă văd un medic bătrân, cu un „harem” de asistente tinere în jurul lui: stă la vorbă în cabinet, viața e acceptabilă. Râde, glumește. Iar pentru unii dintre pacienții lui totul e gri — nu știu dacă mai apucă o lună, două. 

Contrast. Realitate. A, nu-i așa? Dar cum este? Altfel? He-he… nu cred.

Realitatea? „Gazarea” modernă se face în fabrici. Mă refer la noxe, la vapori toxici.

Foamea e la fel de reală oriunde. Mănânci doar ca să-ți mai prelungești existența. Mulți oameni nu mănâncă suficient în raport cu munca pe care o depun. De aceea se îmbolnăvesc.

Dar explică-i asta medicului care nu are normă de producție. Nu are muncă normată ca săpătorul de șanțuri, nu are un număr de piese de executat în 8 ore.

Aici explică Frankl cum e, adica un medic pus să facă muncă normată, la săpat șanțuri. Cum simte că munca și hrana proastă îl distrug. Nici vorbă de „muncă fizică sănătoasă”, lăudată de cei care nu au experimentat-o. Nu — e o muncă ce uzează serios organismul, care cere aport caloric mare. Care produce durere, inflamații ale articulatiilor folosite forțat, disconfort psihic.

Fumatul e nesemnificativ în comparație cu ea.

Mult lăudata „mâncare de regim”, insuficientă, te distruge. Treci mai repede în lumea de dincolo. Explică bine asta medicul coborât în lumea celor de jos, pus să lucreze la șanțuri și să împrăștie pietriș pentru căi ferate.