Gara de Nord

Gara de Nord — principala arteră feroviară a capitalei. Uriașă, cu săli de așteptare largi, cu oameni din toate straturile sociale. Chioșcuri de reviste și ziare, miros de covrigi calzi.

În subteran, alte magazine — un labirint de tuneluri. Mergeam pe acolo, auzeam pași grăbiți pe coridoarele înguste; stăteam în aglomerație, așteptând metroul.

Metroul — trenuri noi, albe, rapide. Curate. Mai curate și mai noi decât mă așteptam. De obicei coboram la Universitate.

Și acolo… cărți. Anticariate. Cărți vechi și ieftine: la doi lei, uneori la un leu. Căutam printre ele ore întregi.

Piața Universității; Universitatea — inima Bucureștiului. Viață urbană, arhitectură amestecată: stiluri, epoci. Hotelul Intercontinental, înalt de zeci de metri. Forfotă pe trotuare: automobile, claxoane. Porumbei.

Mai îmi amintesc ceva? Imagini. Doar reprezentări vizuale stocate în memorie. O bătrână cu răni deschise, de la diabet, cerșind — răni mari, urâte, la vedere. Librării cu miros de cărți proaspăt tipărite. Doar bucăți de realitate.

Merg pe trotuarul lat, pe lângă Intercontinental: clădiri istorice, arhitectură interbelică și postbelică. La parter, librării, anticariate cu cărți rare; case de schimb valutar. Reprezentările devin neclare. Vedeam automobile, tramvaie, autobuze... clădirile parcă maronii. Iar eu umblam cu un rucsac mic de pânză, negru, în spate.

Pot trece, cu mintea, de la una la alta: de la centrul Bucureștiului la Rucăr — la pădurile rase de acolo, la liniște și aer curat. Case, un râu cu albie pietroasă — râu de munte. Mă duceam să pun panouri solare, cu tuburi de sticlă.

Sau ajung la Frumușani: un sat din Călărași, unde am lucrat la acoperișul unei case.

„Iute ca gândul” — mintea te duce dintr-un loc în altul. Se depozitează toate alandala în ea. Câmpii cultivate cu floarea-soarelui, cu grâu, cu rapiță. Unde ajung? Nicăieri. Las gândurile să vină natural.

Poate par nebun: trec repede de la una la alta, umplu un spațiu gol. Dar așa fac mereu. Rumeg, asociez imagini, scot explicații. Am memorie olfactivă: miros de carte proaspăt tipărită, covrigi calzi. Și sunete: claxon, fâlfâit de aripi lângă Universitate, zgomote de motoare mici. Pot reproduce imagini, pot descrie sunete. Sunt încă destul de complex.

Scriu. Pot să fac și asta. Nu doar să povestesc ca bețivii de la cârciumi. Transpun ce gândesc în limbaj scris. Descriu ce îmi amintesc, ce pot reproduce cu „ochii minții”. Poate pare delir, o logoree. Mă expun. Și dacă mă expun, ce? Cine să mă judece? Cine să-mi pună etichetă? Diagnostic... Mulți nu sunt în stare să scrie o pagină A4 cu idei din capul lor. Se blochează, se uită la ea și nu știu ce să scrie. Au idei puține, banale. Ce să scrie? Ce să discute? Cu mintea lor reproduc manele. Ei pot discuta despre meciuri de fotbal. Fotbal! Ce-i ăla? Să alergi după minge. Să șutezi tare la poartă.

Gusturi mai rafinate: cărți, teatru, artă… Nu sunt pentru toți.

Mai ușor e să asculți și să înveți manele sau muzică populară. Să fredonezi la job câte o melodie populară naivă, să te mândrești că ai memorat-o, că o „știi”.

Ce trebuie să vezi tu, arhitectură interbelică? Ce-i aia? Nu-ți folosește la nimic. Sau cărți? Altă pierdere de timp! Sau să explici ce ai văzut pe unde ai umblat?

Când tu ai picat Bac-ul la limba română, ai un vocabular sărac și folosești des limbajul de lemn învățat de-acasă, din familie.

Un creier neted — patinează musca…

Stai într-o cameră dată de primărie, fumezi și „te distrezi” în timpul liber cum știi. Te crezi deștept, capabil, ai adidași de la Nike.

Ai valori după care te ghidezi în viață; marii maneliști sunt printre ele.

Tu știi: cartier, tovarăși, grătar în fața blocului, vin, muzică dată tare. Zilele seamănă între ele. Nu pui întrebări, nu cauți sensuri. Trăiești din inerție, din obișnuință. Gândirea e un efort inutil; important e „să meargă”, să treacă timpul, să fie gălăgie.

( foto preluat de pe Facebook)