Opinii personale

Îi era greu, dar reușea să treacă de la o zi la alta. În plină lună iulie, zăcea în pat, acoperit cu o pătură. Camera devenise o prelungire a propriei sale minți: o dezordine inertă. În colțurile pereților mai persistau urmele de mucegai rămase din timpul iernii, iar pe jos zăceau haine aruncate la întâmplare. Nu-i mai păsa. Aștepta o sumă de bani ca pe o sentință sau ca pe o salvare, deși nu mai știa ce să facă cu propria viață. Căuta o ieșire din labirintul în care se prăbușise, însă fiecare gând se izbea de un zid. Se izolase complet. Refuza să mai iasă, refuza lumea. Fără bani, fără rude, fără prieteni. Rămăsese doar el, pe cont propriu, în timp ce zilele se scurgeau identic. Singurul lucru care îl mai ținea pe linia de plutire era scrisul. Dar gândurile îi reveneau mereu la trecut. Realiza, cu o claritate dureroasă, că anii trecuseră, că avea deja o anumită vârstă și, mai ales, o colecție impresionantă de greșeli. Iar acum, acele greșeli îl țineau pe loc. Existau autorități care, ...

În ciclul gimnazial, la orele de istorie, Ion avea un profesor care refuza să predea ceva despre evoluția omului dintr-o specie de maimuțe. Pur și simplu, profesorul le spunea elevilor că el nu crede așa ceva. Și întreba retoric: „Dacă omul se trage din maimuță, atunci de ce nu se mai transformă și astăzi maimuțele în oameni?” Niciun elev nu îndrăznea să-l contrazică. De ce să se pună rău cu profesorul? Totuși, sistemul îl accepta așa. Nu era mare pagubă că sărea peste niște lecții care, teoretic, ar fi trebuit predate. Iar elevii înțelegeau astfel de abateri tolerate. Apoi urmau orele de religie. Acolo se învăța că Dumnezeu l-a creat pe om. Totuși, nicăieri în manualele de istorie nu erau pomeniți Adam și Eva. Nici Dumnezeu. Nici Noe sau Moise. La fel și în manualele de geografie: nu apăreau personaje biblice. În manualele de fizică și chimie, de asemenea, nu apărea cuvântul Dumnezeu. Iar la biologie se studiau dovezile fenomenului numit evoluție. Ion? Era ateu. Iubea biologia. Credea...

După Revoluție, unii sărăceau, rămâneau fără locuri de muncă. Alții își deschideau afaceri și se îmbogățeau. Deveneau patroni, independenți, respectați. În cartierul în care stătea Ion se termina de construit un bloc de locuințe. Se mai construiau și garaje pentru Skode și Dacii 1300. Pe străzi încă circulau automobilele Trabant, care făceau zgomot ca niște motorete. Copiii se jucau împreună, afară, în timpul liber: capra, pititea, jocuri cu mingea. Era o modalitate de a socializa și de a interacționa prin joacă. Dar jocurile de acest gen erau prezente și în școală, nu doar în timpul liber. Dacă nu venea profesorul la ora de curs, elevii și elevele, ca să nu se plictisească, jucau „capra”, „lapte gros” sau „gardiana” pe holurile școlii. Cel puțin acolo unde învăța Ion, așa era. Nu venea profesorul la oră? Bucuria lor! Începea distracția. Băncile din sălile de clasă ale școlii unde învăța Ion erau adesea scrijelite de unii elevi mai rebeli, cu briceagul. Mâzgălite cu pixul. Uneori erau ...

În copilărie, vara, Ion se scăldase adesea în pârâul care traversa orașul. Apa mirosea urât, dar era limpede. Prindea și pești cu mâna, la „răgălie”. Adică acolo unde se adunau crăci uscate aduse de apă, amestecate, de regulă, cu pungi, PET-uri și alte mizerii. Crăci, buturugi fără coajă, cu resturi de rădăcini, cârpe vechi aruncate, anvelope de bicicletă. O parte rămânea afară, alta sub apă, tot mormanul fiind prins de vreun ciot de arbore retezat sau într-un cot al pârâului. Alteori, răgălia se forma în jurul unui pilon de pod. Sau în jurul unor blocuri de beton rămase cine știe de unde, poate de la un pod luat de viitură cu multe decenii în urmă. În orice caz, la răgălii se adunau peștii. Se ascundeau acolo când simțeau un pericol. Mrene și cleni. Clenii erau iuți. Frumoși, argintii, cu corpuri alungite, numai mușchi. Mrenele sunt pești care înoată și se hrănesc pe fundul apei. Au mustăți și sunt mai lente în comparație cu clenii. Ion observase că sunt albe pe partea ventrală și cen...

Ion se dusese la fân, să-și ajute un vecin. În timp ce risipeau fânul, discutau, chiar dacă distanța dintre ei era mare și trebuiau să ridice vocea ca să se facă auziți. Așa aflase Ion că vecinul, un bătrân mic de statură, fusese cândva miner. Se angajase la șaisprezece ani în mină, din cauza sărăciei. La început împinsese vagonete cu cărbune. La un moment dat, Ion îl întrebă: — Și vă era greu? — Ei, te obișnuiești, răspunse bătrânul. — Erați bine plătit? — Da' de unde? Scopul lor era să te muncească cât mai mult și să te plătească cât mai puțin. — Ca peste tot..., răspunse Ion, mai mult pentru sine. Apoi bătrânul îi vorbi despre explozibilii folosiți în mină și despre dozarea efortului. — Doar cei care știau să-și dozeze munca rezistau, spunea el. La fel proceda și acum, la coasă. Își doza munca pe etape, astfel încât să fie cât mai productiv. Își alesese o coasă cu o lamă de foarte bună calitate, pe care o bătea periodic cu ciocanul, pe ambele părți. Era una dintre cele mai lungi...

Un om fără meserie fusese împins din spate să reprezinte interesele stăpânirii.  La început fusese doar gornist într-o arenă unde se țineau spectacole. Privea atent tot ce se petrecea în jurul lui, asculta, învăța și băga la cap. Se pregătea, fără să știe poate nici el, pentru o carieră de bufon. Ani la rând se antrenase pe străzi. Urla prin portavoce, ținea discursuri și făcea pe nebunul. Trecuse de treizeci de ani. Se prezenta drept patriot, drept apărător al neamului, dar rămânea un mascarici sărac, cunoscut doar prin târgurile și piețele pe unde își dădea reprezentațiile. Într-o zi însă, un aristocrat hotărî să-l sprijine. Îi dădu galbeni și oameni care să-l ajute. Bufonul găsi atunci și să se însoare, iar aristocratul îi dădu și multe tone de brânză pentru nuntă. De atunci, bufonul începu să promită lucruri mărețe: case ieftine pentru săraci, dreptate pentru cei nedreptățiți, vremuri noi pentru întregul ținut. Unii erau plătiți să-l aplaude. Alții râdeau de el. Dar numele lui ...

Anii '90 În copilărie, Ion observase ceva ce avea să țină minte toată viața. În cartierul unde locuia exista un bărbat sărac, cu patru sau cinci copii, care își câștiga existența căutând resturi metalice undeva unde fusese, mai înainte, groapa de gunoi a localității. Un câmp gol, o suprafață plană, aflată departe, la marginea localității. Omul locuia într-unul dintre blocurile comuniste fără balcoane. Dimineața își lua în rucsac saci de rafie împăturiți, ceva de mâncare, poate apă, un târnăcop și o cazma bună, ascuțită, de calitate. Nu tablă îndoită și vopsită, chinezării, cum aveau să apară mai târziu. Pleca de acasă cu cel mai mare dintre fii, și el echipat la fel, dar încă minor. Aveau mult de mers până la acel câmp. Mâncai o pâine până acolo – așa se zicea când era vorba de o distanță serioasă străbătută pe jos. Dacă ajungeau într-adevăr acolo și nu în altă parte. Teoretic, căutau resturi de cupru, aluminiu și fier în pământ. Le băgau în saci albi de rafie, îi cărau până la un ...