Boală( Ion)

Îi era greu, dar reușea să treacă de la o zi la alta. În plină lună iulie, zăcea în pat, acoperit cu o pătură. Camera devenise o prelungire a propriei sale minți: o dezordine inertă. În colțurile pereților mai persistau urmele de mucegai rămase din timpul iernii, iar pe jos zăceau haine aruncate la întâmplare. Nu-i mai păsa.
Aștepta o sumă de bani ca pe o sentință sau ca pe o salvare, deși nu mai știa ce să facă cu propria viață. Căuta o ieșire din labirintul în care se prăbușise, însă fiecare gând se izbea de un zid. Se izolase complet. Refuza să mai iasă, refuza lumea. Fără bani, fără rude, fără prieteni. Rămăsese doar el, pe cont propriu, în timp ce zilele se scurgeau identic.
Singurul lucru care îl mai ținea pe linia de plutire era scrisul. Dar gândurile îi reveneau mereu la trecut. Realiza, cu o claritate dureroasă, că anii trecuseră, că avea deja o anumită vârstă și, mai ales, o colecție impresionantă de greșeli. Iar acum, acele greșeli îl țineau pe loc.
Existau autorități care, teoretic, l-ar fi putut ajuta. Dar îi era silă să apeleze la ele. Îi era lehamite de fețele lor odihnite, de confortul în care își desfășurau activitatea. Îl iritau micile insulte, aroganța și sentimentul de respingere pe care i-l lăsau.
Așa vedea el lucrurile. Medicul, „surmenat” și „suprasolicitat”, stătea adesea tolănit într-un scaun cu spătar, de vorbă cu asistentele. Și ele, la rândul lor, stăteau așezate comod. El, dom' doctor, bine hrănit, odihnit, mulțumit. La ora trei după-amiaza pleca din spital. Șapte ore de program păreau suficiente.
La fel i se părea și la asistența socială. Angajatele stăteau de vorbă, își beau cafeaua, citeau știrile pe monitoarele calculatoarelor. În ochii lui, aceasta era normalitatea unei munci privilegiate, lipsite de grabă. Oameni plătiți din bani publici, îmbrăcați îngrijit, curați, folosind parfumuri scumpe.
Ion ajunsese să cunoască bine primăria, spitalul, școlile, liceele și chiar tribunalul. Avea o anumită vârstă și văzuse destule. Se perindase mult prin lume. Acum însă se îmbolnăvise și nu mai aștepta decât să se vindece, încet, în felul lui. Natural.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe