Stăpânii și zeii administrației

 Stăpânii și zeii administrației 


În orașele noastre liniștite, când stăpânii coboară pe străzi, nu merg așa, ca muritorii. Nu. Ei vin cu alai domnesc, însoțiți de fotografi, consilieri și funcționari emoționați. Se opresc, zâmbesc, fac poze cu bunicuțe, promit fabrici, blocuri, locuri de muncă, încă o aripă la spital — totul pentru Facebook, altarul modern al închinării publice.

Și, pe măsură ce alaiul avansează, ni se dezvăluie întreaga mitologie a administrației, de parcă am trăi într-un Olimp second-hand.

Mai întâi, Zeul Sănătății, protectorul cadrelor medicale și al camerelor foto. De pacienți se ocupă… doar când îl prinde obiectivul. Templul său, Ministerul, e plin de preoți ai hârtiei, care trimit răspunsuri ca pe oracole în ceață. În rest, poze, festivități și declarații solemne. Un zeu ocupat, ce să-i faci.

Apoi, zeul Economiei, marele profet al taxelor. Nu se știe exact ce crește, dar impozitele sigur. Dă în ticăloșii incompetenți, îi concediază cu zgomot și promite reforme epice.

Pe lângă ei pășește Zeița Mediului, frumoasă și neiertătoare. Ea pedepsește cu mânie divină pe cei care au vândut pădurile și pe cei care au făcut avere din lemnul tăiat ilegal. Se spune că are o listă lungă de suflete ce trebuie curățate — iar sabia ei nu iartă pe nimeni.

Cât despre Zeița Muncii, aceasta… s-a ascuns. A fost atacata de închinatorii lui guru în panataloni roșii.

Și, cum să‐l omit, există și un zeu căzut: Zeul Râsului, piticul în pantaloni roșii. Cândva se plimba prin lume ridiculizându-l pe „Mesia”, făcând glume pe seama tuturor. Dar oamenii nu au gustat gluma eternă, așa că la ultimele alegeri i-au retras puterile. Zeul a rămas fără loc de muncă, dar în continuare face spectacol — mai are destui închinători.

Iar peste toată mitologia asta, stăpânii își continuă plimbarea. Cu alai domnesc, cu poze, cu promisiuni. Fiecare poză e o icoană modernă, fiecare zâmbet e un mic miracol bine regizat. Și, cine știe, poate la sărbători vor împărți din nou calendare cu chipurile lor luminoase, ca niște sfinți locali de carton lucios.

Așa arată lumea noastră: un amestec de teatru, politică și mitologie. Stăpânii joacă roluri, zeii își fac numărul, iar noi privim spectacolul ca niște spectatori vechi.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

La vremuri noi...Tot noi.

Plătim taxe și impozite… Și, uneori, avem impresia că ele se duc mai degrabă spre „ședințe foto” ale unor oameni politici din județ, spre articole elogioase din presa de partid și spre o imagine atent construită. Fotografi profesioniști, jurnaliști favorabili, distribuiri continue pe rețelele sociale — totul funcționează ca un mecanism bine pus la punct pentru a arăta doar partea luminoasă a lucrurilor. Între timp, se plantează panseluțe, se amenajează parcuri, participăm la evenimente religioase mai mult ca decor, pentru imagine. Mergem la biserică uneori ca să fim văzuți, nu ca să ne reculegem. Pozăm, zâmbim, ne îmbrăcăm impecabil — devenim actori într-o scenă publică în care performanța reală se pierde în spatele aparențelor. În loc de muncă reală și rezultate concrete, vedem uneori doar auto-laudă. Sunt oameni plătiți să scrie în favoarea unora, să arate publicului doar ceea ce trebuie să vadă, nu ceea ce este cu adevărat. Se joacă roluri de „sfinți”, de binefăcători, de protectori...
Citiți mai multe

Amintiri din copilarie

 Stau și-mi amintesc o lume cu tije înfiletate la gura puțului de sondă, cu muncă grea, salopete murdare de petrol, cu sonde în mișcare, cartiere cu blocuri cenușii din prefabricate, fără acoperișuri și fără balcoane; doar fațade gri, cu igrasie și negreala ploilor. Un cartier murdar, sărac, cu beciuri inundate, cu alei și pământ bătătorit amestecat cu pietriș mărunt și nisip, cu pisici și șobolani mari, parcă la fel de cenușii ca fațadele, cu șir de barăci din fier sau lemn, care erau de fapt magazine de cartier, cu bar, cu bețivi și cu mucuri de țigări aruncate la tot pasul. Ce? Un cartier: „Mica Italie”… „Mica Italie” nematurată niciodată. Apoi dealurile: acoperite cu iarbă verde, cu stejari groși din loc în loc, cu păduri de fag și stejar; dealuri peste tot, de o parte și de alta a localității, pe care poți merge cât vrei, dealuri pustii cu sonde albastre care mergeau neîncetat, cu drumuri făcute de trolii și poteci bătute de localnici, dealuri pe care pășteau turme de oi. Oraș...
Citiți mai multe

Zăpadă

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...
Citiți mai multe