Opinii personale

În adolescență, Ion obișnuia să meargă la pescuit pe gârlă. Avea un băț telescopic din fibră de carbon, lung de trei metri. Albastru. „Cormoran” se numea brandul.  Își confecționase singur o undiță. Cu fir de nailon, plută făcută din tulpină subțire de porumb, o biluță mică de plumb strânsă cu patentul și un ac Mustand( cele mai apreciate în acele vremuri). Mai avea două fire de rezervă, cu inele pentru plută făcute din furtun transparent de perfuzie folosit în spital, cu plumbi și ace puse pe suporturi speciale.  Ca momeală folosea râme de gunoi, găsite în mizeria de lângă cotețul porcului bunicului. Sau miez de pâine îmbibat cu salivă și frământat îndelung în palmă. Rar stătea să prindă lăcuste pentru a da la clean.  Era vară. Își lua rucsacul și mergea în papuci la gârlă. Papuci, bermude și tricou. Se oprea acolo unde apa era mai adâncă, la ochiurile în care se strângeau pești ceva mai mari.  Se întâlnea cu alți pescari. Avea ocazia să socializeze cu oameni noi. P...

Ion mergea regulat la București. Se ducea să învețe, să-și primească, după trei ani de studii, diploma de licență. Se scula dimineața devreme, pe la 4:30, pe întuneric. Mergea grăbit la toaletă, se spăla pe față cu apă rece ca să se trezească mai repede, își făcea un ness, mânca și pleca. Mergea mult pe jos. Rezista, era tânăr. Lua ocazia sau autobuzul până în cel mai apropiat oraș, apoi schimba iar mijlocul de transport până la București. Cam o sută de kilometri dus, o sută întors. Și pentru ce? Pentru o patalama la mână? Pentru o bucată de hârtie gălbuie, cu antetul Ministerului Educației? O diplomă care avea să stea apoi ani întregi într-un dulap, nefolosită. Dar până atunci avea să cunoască lumea bună a Bucureștiului. Clădiri moderne, mașini sport din import. Avea să vadă femei îmbrăcate impecabil la facultate, odrasle de bogătași. Avea să vadă Universitatea, Gara de Nord, parcuri verzi unde oamenii alergau ca în filmele americane. Și Casa Poporului. Și galeriile metroului. Dar era...

Am pornit spre lacul din pădure într-o dimineață oarecare de vară, cu rucsacul în spate și bățul undiței telescopice după mine. Mai întâi am ajuns la poalele unui deal, pe care localnicii îl numesc dealul Cristian. Am mers puțin pe un drum pietruit, pe lângă case, apoi am intrat pe o potecă de pământ bătătorit, care șerpuia printre salcâmi tineri. Poteca urca pe lângă o pădure de fag, iar după ceva vreme, timp în care deja gâfâiam de la efort, am ieșit într-un câmp deschis, cu iarba înaltă, legănată de vânt. Am urcat până pe coama dealului. De acolo se deschidea o priveliște largă asupra orașului: blocurile și casele păreau mici, catedrala se ridica deasupra lor, iar spre margine se întindea islazul. Se mai vedeau și altele, dar nu are rost să le enumăr. Am rămas câteva minute privind în tăcere. Mi-ar fi plăcut să surprind acel peisaj în fotografii, dar pe vremea aceea nu aveam încă un aparat foto. Am coborât apoi de pe deal și mi-am continuat drumul. Am trecut din nou prin pâlcuri de ...

Ion era copil. Vedea uneori un bărbat de vreo patruzeci de ani, de regulă neras de câteva zile, retras, tăcut și mereu în lumea lui. Era un tip înalt, suplu, cu burta suptă și plete care îi ieșeau de sub șapca trasă pe ochi. Purta aproape mereu adidași și un trening de fâș care îi acoperea tot corpul, de parcă ar fi vrut să se ascundă de privirile lumii. Mergea pe stradă fără să vorbească cu nimeni, cărând saci de rafie plini cu PET-uri și doze de bere turtite. Își vedea de treaba lui. Căuta prin tomberoane, aduna deșeuri de pe străzi. Prin oraș circula povestea că fusese cândva un elev sclipitor, olimpic la matematică, iar mai târziu chiar profesor. Dintr-un motiv pe care nimeni nu părea să-l cunoască, mintea i s-ar fi tulburat. Rămas fără serviciu, fără familie și fără prieteni, a început să adune zeci de saci cu PET-uri și alte deșeuri. Le ducea acasă, într-o locuință mică, fără etaj, moștenită, probabil, de la părinți. Dar cea mai stranie întâmplare avea să fie alta. La un moment d...

Îi era greu, dar reușea să treacă de la o zi la alta. În plină lună iulie, zăcea în pat, acoperit cu o pătură. Camera devenise o prelungire a propriei sale minți: o dezordine inertă. În colțurile pereților mai persistau urmele de mucegai rămase din timpul iernii, iar pe jos zăceau haine aruncate la întâmplare. Nu-i mai păsa. Aștepta o sumă de bani ca pe o sentință sau ca pe o salvare, deși nu mai știa ce să facă cu propria viață. Căuta o ieșire din labirintul în care se prăbușise, însă fiecare gând se izbea de un zid. Se izolase complet. Refuza să mai iasă, refuza lumea. Fără bani, fără rude, fără prieteni. Rămăsese doar el, pe cont propriu, în timp ce zilele se scurgeau identic. Singurul lucru care îl mai ținea pe linia de plutire era scrisul. Dar gândurile îi reveneau mereu la trecut. Realiza, cu o claritate dureroasă, că anii trecuseră, că avea deja o anumită vârstă și, mai ales, o colecție impresionantă de greșeli. Iar acum, acele greșeli îl țineau pe loc. Existau autorități care, ...

În ciclul gimnazial, la orele de istorie, Ion avea un profesor care refuza să predea ceva despre evoluția omului dintr-o specie de maimuțe. Pur și simplu, profesorul le spunea elevilor că el nu crede așa ceva. Și întreba retoric: „Dacă omul se trage din maimuță, atunci de ce nu se mai transformă și astăzi maimuțele în oameni?” Niciun elev nu îndrăznea să-l contrazică. De ce să se pună rău cu profesorul? Totuși, sistemul îl accepta așa. Nu era mare pagubă că sărea peste niște lecții care, teoretic, ar fi trebuit predate. Iar elevii înțelegeau astfel de abateri tolerate. Apoi urmau orele de religie. Acolo se învăța că Dumnezeu l-a creat pe om. Totuși, nicăieri în manualele de istorie nu erau pomeniți Adam și Eva. Nici Dumnezeu. Nici Noe sau Moise. La fel și în manualele de geografie: nu apăreau personaje biblice. În manualele de fizică și chimie, de asemenea, nu apărea cuvântul Dumnezeu. Iar la biologie se studiau dovezile fenomenului numit evoluție. Ion? Era ateu. Iubea biologia. Credea...

După Revoluție, unii sărăceau, rămâneau fără locuri de muncă. Alții își deschideau afaceri și se îmbogățeau. Deveneau patroni, independenți, respectați. În cartierul în care stătea Ion se termina de construit un bloc de locuințe. Se mai construiau și garaje pentru Skode și Dacii 1300. Pe străzi încă circulau automobilele Trabant, care făceau zgomot ca niște motorete. Copiii se jucau împreună, afară, în timpul liber: capra, pititea, jocuri cu mingea. Era o modalitate de a socializa și de a interacționa prin joacă. Dar jocurile de acest gen erau prezente și în școală, nu doar în timpul liber. Dacă nu venea profesorul la ora de curs, elevii și elevele, ca să nu se plictisească, jucau „capra”, „lapte gros” sau „gardiana” pe holurile școlii. Cel puțin acolo unde învăța Ion, așa era. Nu venea profesorul la oră? Bucuria lor! Începea distracția. Băncile din sălile de clasă ale școlii unde învăța Ion erau adesea scrijelite de unii elevi mai rebeli, cu briceagul. Mâzgălite cu pixul. Uneori erau ...