Opinii personale

Plecam în lume. Într-o Dacie d-aia veche, break, cu scări lungi de lemn pe ea. Plecam la Călărași, să facă meșterul o mansardă și un acoperiș. Să facem, că eram doi. Ce-o fi fost în capul meu? Nimic! Drum drept, asfaltat, lung. De o parte și de alta a drumului, numai câmpie, teren arabil. Culturi de grâu, rapiță, porumb, lucernă. Sau parcele necultivate, numai buruieni. Nici nu mai știu ce partide erau la guvernare, oricum nu mai contează. Ore în șir în mașină. În față, cu centura pusă. Lângă meșter, care fuma continuu. Poate ascultam la radio, nu mai țin minte. Ne îndreptam spre București. Mă uitam pe geam. Să fi avut 27 sau 28 de ani, nici asta nu-mi amintesc exact. Doar frânturi: sate, șiruri de case, monumente, câmpii până la orizont și altele de genul. Bălteni atunci: vile cu etaj, fără garduri, căruțe cu coviltir în fața lor. Proprietarii? Stăteau în căruțe. Bănuiesc că locuiau în continuare în ele. Vilele? Goale. Cum era atunci? Vile mari adunate, nedelimitate de garduri, cu cai...

Căruța plină cu fân, cu prăjina pusă deasupra să-l țină, se leagănă peste denivelări, coborând la vale, pe câmp. Trebuie să ții cu furca dintr-o parte, să nu se răstoarne. Furca bine înfiptă în fân, iar tu ai grijă din mers să contrabalansezi partea opusă celei săltate de nu știu ce dâmb care nu se vede prin fânul mare, fost mușuroi de furnici roșii, sau când dă cu roata în vreo adâncitură. Calul trage, căruțașul îl ține de căpăstru. Ajungem la „drumul bun”, unul făcut de trolii. Drum de pământ uscat și pietriș. Calul se chinuie acum să țină greutatea ce-l împinge din spate, căruța plină cu fân, căci e vorba tot de coborât. Mă uit la copitele sale din spate: îi mai alunecă. Noroc că are potcoave. Vai de articulațiile de deasupra copitelor... Și ține bietul animal cât poate. Eu, de data asta, doar privesc. Mai avem puțin și trebuie să urcăm iar o pantă. Nu cine știe ce. Căruțașul și calul o anticipează și folosesc inerția, greutatea căruței care se comportă ca o pendulă. Odată trecut ac...

( imagine generata cu A.I) Munca pe câmp, în soare, la fân. Întâi risipirea lui cu furca, din rânduri. Împrăștierea pe tot locul, ca să se usuce mai ușor. A doua zi, întors, să stea la soare și pe partea cealaltă. Mâncam între cei trei pruni special păstrați în acest sens, pentru umbră. Beam apă din bidoane albe, de un litru, aduse „de Dumnezeu știe unde” de bunicul. De la vreo fabrică, habar n-am. Păreau făcute pentru păstrarea uleiului mineral. După ce ne odihneam după masă, ne apucam să strângem fânul în grămezi. Întâi grămezi mici, care puteau fi cărate odată în furcă, apoi mari. Mari și pe două rânduri, cu spațiu cât să treacă căruța printre ele. Luam puțin câte puțin în furcă, făceam o grămadă, o lăsam în loc. Apoi iar la fel, dar grămada nouă o puneam peste cea dintâi și tot așa. Le căram de la deal pe bucata de teren plată. Transpirat, la bustul gol, în teniși și în pantaloni scurți. Mă și bronzam cu ocazia asta. Cel mai mult îmi plăcea când venea căruțașul, om zdra...

Mâncam șase ouă prăjite odată. Omletă. Eram mai tânăr. Băteam coasa în curte sau în grădină, pe un cilindru greu de fier plin. Îi lățeam tăișul cu vârful ascuțit al ciocanului. Pe urmă o ascuțeam cu piatra lungă și ovală cumpărată din piață, de la ruși. Piatra cenușie de ascuțit coasa. Piatra lăsată în prealabil în găleata cu apă. Verificam să nu se hâțâne lama. Dacă se clătina, mai strângeam din șuruburile brățării ca s-o fixez. Și mă apucam de cosit lucernă: hârș – pauză – hârș, și tot așa. Încet și sigur, eliberând locul din fața mea. Tăind tot, lovind involuntar inclusiv cochilii de melci mari de grădină. Rar mai dădeam de câte un brotăcel. Îl prindeam și îl eliberam într-un loc sigur. E păcat să-i omori. Beam câte patru litri de apă curată cât coseam în soare. Transpiram ca un cal. Dar munca asta era sănătoasă, îmi întărea mușchii spatelui și ai abdomenului. Munceam în soare, în aer curat. Muncă în gospodărie. Muncă adevărată! O muncă de care mi-e dor. Să cosești astfel e una dint...

Reîntoarcerea la rădăcini... Care? Unde? Dealuri, păduri... Puțuri cu apă scoasă din fundul pământului. Capre păscând, liniște; veșnicia de la sat... Cu căruțe umplute cu fân vara, trase de cai; cu coasa, cu ciorbă de lobodă, mâncare de ștevie, ouă de găini crescute libere. Mâncare care se găsește mai greu, dar sănătoasă. Am lucrat, în urmă cu peste un deceniu, la Vișinești, un sat din Dâmbovița. La o casă veche, cu prispă, înălțată pe bolovani mari de râu. Casă din chirpici, cum se făcea acum o sută de ani la țară. Cu grinzi de stejar uscat în care nu puteai bate un cui. Am înlocuit dușumeaua, am pus lambriu, am vopsit o parte din tâmplărie. În liniște, fără grabă. Am tăiat scândură la circular pentru reparații. De mâncat, luam masa de prânz zilnic la niște oameni bătrâni din apropiere. Îmi amintesc că am consumat ciorbă, mămăligă cu ou și brânză, mâncare simplă și ușor de digerat. Era primăvară, ca și acum. Iarba era mare. În spatele casei  cocoțată pe un vârf de deal  încep...

Boi trăgând buștenii grei pe un drum forestier — imagini din memorie. Hm! Boul pare a fi, de departe, cel mai puternic animal domestic. Copitele lui despicate sunt adaptate drumurilor pe terenuri lutoase, forestiere, dar și terenurilor arabile. Mii de ani boii au fost animale folosite pentru tracțiune. Grei, masivi, unii dintre ei adevărați uriași blânzi. Și sunt folosiți și în prezent pe la sate, în România. Boul... Capul de bour este folosit pe stema Moldovei. Un simbol vechi. După boi urmează caii. Caii sunt mai supli, mai ușori, mai iuți. Caii... Hm! În Biblie apar mai mult boii, vacile, oile și caprele. Niciodată pisica. Ciobani cu oi și capre — întoarcerea la rădăcini. La fel și cu olăritul. Vase de lut, țigle, locuințe din chirpici. Înainte de beton a existat cărămida simplă. Var nestins peste care se adaugă apă și nisip; cu acest amestec se prind cărămizile. Se pot construi astfel clădiri. Un bou era în trecut o avere, un ajutor de nădejde în gospodărie. Cu el arai,...

Cu ani în urmă mă uitam la 7-8 bărbați puși să sape un șanț. Habar n-am pentru ce era. Bănuiesc că pentru o conducta de apă sau de gaze. Săpau cu târnăcoape, cu cazmale, cu lopeți. Unii la bustul gol, căci era primăvară, alții în tricouri. Șanțul era lung, trecea pe lângă gardurile a două proprietăți. Trecea și pe lângă arbuști cu rădăcini adânci. Pământul era galben, uscat și sfărâmicios din câte-mi amintesc, nu lutos. Aveau bidoane de apă pe care le dădeau din mână în mână. În picioare nu-mi mai amintesc dacă aveau cizme sau alte încălțări. Nu aveau uniforme, nu știu de pe unde fuseseră strânși. Trebuie să fii zdravăn, sătul, ca să poți săpa la lopată și târnăcop. Muncă brută. Muncă adevărată, metri liniari de șanț. Cineva trebuia să facă și asta. Eu doar observam și memoram. Încercam să creez imagini mentale, ca și cum aș fi făcut fotografii cu un aparat foto. Și se pare că s-a păstrat ceva, din moment ce pot să povestesc totul în scris.