Opinii personale

 În „Mica Italie” trăiau copiii muncitorilor săraci. De sărbători confecționam ceea ce numeam atunci „tunuri”. Le făceam din cilindri groși de carton, procurați de la fabricile de croitorie din localitate, și din tuburi mari de spray modificate: găuream tubul, îndepărtam partea superioară astfel încât să poți fierbe apă în el, ca într-un ibric. Aveam și eu un „tun” dintr-un tub mare de spray pentru gândaci și o țeavă groasă de PVC „greu”. Bagam carbid, scuipat, puneam podul palmei un capăt ca oprească gazele în înterior, apoi aprindeam, repede, cu bricheta prin mica gaură făcută cu cuiul. Rezultatul? O bubuitură puternică care răsuna în tot cartierul. Când „bubuiam” pe tribunele de fier ale stadionului, se auzea și mai tare, și mai departe. Apoi erau petardele — mici, mari — care pocneau și ele destul de tare. Era distracția noastră, modul copilăresc de a ne face auziți de adulți, de a-i deranja. Iar adulții, de regulă, ne tolerau; ne lăsau să facem gălăgie în acel peisaj cenușiu...

 Imi amintesc că m-am dus iarna cu bunica-miu, prin zăpadă, pe câmp, după crăci de sălcii. Iarna, în câmpul acoperit în totalitate de zăpadă, eram cocoțat în salcie, să tai crăci cu toporul. Crăci groase. Crăci pentru capre. Să mănânce blestematele alea de capre coaja de pe ele, să roadă ramurile subțiri, să mănânce ceva ca să nu se îmbolnăvească de foame. Le târam așa prin zăpadă, trăgeam de ele până acasă. Pe drum, printre două șiruri de case. „Suveraniștii” de azi? Să se apuce și ei de crescut oi și capre ca dacii! Să mănânce ce produc în ograda lor: urzici și lobodă cu mămăligă. Din când în când, câte un ou de găină, o bucățică de brânză de la propriile oi și capre. Să facă săpun de casă, să țină nucile în pod, să bea țuică făcută la cazane din cupru. Cred că bunica-miu era suveranist, nu-mi dau seama. Bunica-mea sigur era! Ea era cu Vadim, cu „România Mare”. Oricum, mâncau câte un ou (nu trei odată ca mine), aveau săpun făcut de ei, mâncau urzici și lobodă cu mămăligă. Și vece...

 În alți ani, demult, între sărbători, țin minte că aveam timp liber să-mi fac țuica. Băgam nasul pe la butoiul cu borhot, vedeam că miroase a alcool și puțin a oțeteală și hotăram că e momentul să extrag alcoolul din acel borhot. Zis și făcut. Adunam suficiente bețe subțiri pentru foc (tăiate în prealabil cu drujba), verificam soba improvizată afară, scoteam cazanul de țuică, cu tot cu cel cu serpentină, și le puneam pe poziție. Borhotul în cazanul de cupru, celălalt cazan plin cu apă de ploaie, capac pus, „sigilat” totul cu pâine ca să nu răsufle pe nicăieri. Focul era deja făcut sub cazan, cratița pregătită să colectez în ea alcoolul, la fel și pâlnia și bidoanele de 5 litri. Și așa stăteam, pierdeam zilele făcând țuică. Eu, în cizme de cauciuc, iarna, cu vesta vătuită pe mine, cu fes pe cap. Eu gustând din țuică să-i verific tăria, eu amețit la cazan. Tot viață se chema și aia! Singur, între sărbători, „la lucru”. La făcut țuică zi de zi…

 Murise capra. Era țeapănă în grajd. Iarnă, ger afară. Numai de săpat groapa, la lopată și la târnăcop, n-aveam chef. Pământul bocnă. Tare! Capra grea. S-o trag afară, s-o duc pe vălcel, s-o îngrop. Mă îmbrac gros, înjur în gând, pomenind sfinții, îmi iau târnăcopul și lopata și mă duc prin grădină să mă hotărăsc unde fac groapa. Drace! Pământul înghețat, să-l despici cu ranga, nu cu cazmaua. Mă crăcănez, așa cum am văzut că fac toți drojdierii când sapă șanțuri prin localitate, iau târnăcopul cu ambele mâini și izbesc cu putere în solul tare. Să dea naiba în ea de muncă! Chinul dracului să faci gropi când e ger. Cum dracu’ or face groparii iarna, gropi adânci de doi metri în cimitir? Se întăresc cu țuică! Naiba știe! Dau cu târnăcopul, dau să mă încălzesc. Dau de rădăcini, dau și în alea, dau pe lângă, dau să fac groapa adâncă, să scap de animal. Dă-i cu târnăcopul, scoate pământul cu lopata afară. Între Crăciun și Anul Nou — că altă treabă n-am. Fă groapa adâncă, altfel o scot câ...

  Iarnă… Să mă sui în podul cu fân, să urc pe scara din două prăjini și câteva scânduri, ca să ajung acolo. Prin grajdul vacii. În pod e la fel de frig ca afară. Bag furca cu trei craci, cu coada lăcuită, ridic o pală de fân și o duc la gaura pe unde am intrat. Apoi încă o pală. O îndes pe gaură cu furca. Vaca n-are treabă, e legată de iesle. Ea mănâncă liniștită fânul din iesle. Apoi du apă la vacă. Apă de ploaie, din butoiul de sub streașină. Unii habar n-au cum e viața la țară. Nu știu cum e să crapi chituci cu toporul, să sapi grădina la cazmă, să cosești cu o coasă normală. S-au născut, au crescut și au trăit toată viața la bloc. N-au plantat un pom, habar n-au cum se cultivă cartofii, roșiile, ceapa. Despre cum să ai grijă de o vacă sau de un cal — nici atât. Stau și-mi amintesc cum lucram iarna, când dădeam fânul jos din pod. Să-l dau altui om, care îl așeza în căruță cum știa el. Fân cosit vara, lăsat la soare să se usuce, strâns cu furca și grebla, adus cu căruța...

 Era iarnă, frig, ger, zăpadă mare. Iar eu aveam anunț că vând fân pentru animale. Fân vechi de doi ani. Cum zăpada era așternută de peste două săptămâni și era ger cumplit, mă sună o femeie bătrână să cumpere o căruță sau două de fân pentru vaci și cal. Eu? Mă bucur — scap de fân! Mă duc, iau lopata din magazie și hai la făcut pârtie. Așa, cu geaca pe mine, cizme de cauciuc în picioare, fes în cap, fular la gât și mănuși groase de bumbac. Și dă-i și aruncă zăpada, eliberează locul, să aibă calul și căruța pe unde intra. Mâinile îmi îngheață, dar tot transpir, că am geaca pe mine și fularul strâns la gât. Dar ce să fac? De bani aveam nevoie ca să merg la București să-mi scot diploma de licență… Așa că: apucă-te de treabă, Mihai! Dă la lopată, fă pârtie! Aruncă zăpada cât mai departe, eliberează locul. Ah, ce „fericire” să dai la lopată în ger! Cum? O nimica toată! Munca fizică e „sănătate curată”! Așa zic șmecherii care lucrează doar cu pixul pe hârtie și simt, poate, un strop de v...

 Azi dimineața m-am trezit prea devreme, la 5. Mi-am amintit de grădina bunicilor, de pomii de acolo: meri, peri, pruni. De podul de fân, ajuns în prezent o ruină, de garduri, de trifoiul pe care-l coseam cândva, transpirând vara ca un cal. Și de iernile în care săpam în grădina bunicilor cu cazmaua. Dacă nu era ger, dacă pământul nu era bocnă, puneam cazmaua cu tăișul așezat pe pământ, mă lăsam cu dreptul pe ea, luam brazda și o întorceam invers. Și tot așa, folosindu-mi mușchiul oblic abdominal, unul dintre cei inferiori, cel drept, mai precis. Un rând, două, trei, patru — nu era rău. Afânam solul cu cazmaua. Muncă în aer curat, în liniște. O muncă sănătoasă și utilă. Totul acum pare din timpuri îndepărtate, parcă dintr-o altă viață. Munca mă ținea sănătos, cu poftă de mâncare.